Din coltul canapelei

 

 

Stare de convalescenta. De asta data, reala. Suprapusa peste o letargie ciudata ( vremea n-ar confirma-o) si o asteptare chinuitoare.

Sunt mai atenta la sunete, la gusturi, la mirosuri. Zilele astea am retrait senzatia data de inghetata Polar de vanilie… tin minte ca m-a fascinat prima data pe la 7 ani, una cumparata in Brasov.

Vara asta se anunta dura. Planuri mari, imense! O furtuna de emotii, ca tot e cald si se poarta. Cateva zile pe malul marii sunt un must do, iar cateva ore cu nasul in carte, o promisiune. Intre timp ma plimb pe Pamant cu Google Earth si descopar minunile pe care le voi vedea cu siguranta o data, in viata. Imi trebuiesc lucruri mici si visez la stanci si fiorduri.

Intre timp iau un pumn de pastile si aman sesiuni de alergat.

Vin vremuri interesante.

1 mai altfel… la Cetatuia

Din nou prin Muntii Dobrogei. Pornisem sa facem un traseu dobrogean si voiam sa plecam din Greci. Numa’ ca nu-i cum se pregateste, ci-i cum se nimereste. Asa ca agatandu-ne de niste prieteni pe drum, am plecat spre Luncavita. Dar ne-am oprit mai departe… vreo 9 km mai departe. Aperitivul a fost o escalada scurta pe un perete prea fain! Fara coarda… doar cu mainile goale si zambet pe buze. Apoi am intrat in Cetatuia unde oamenii s-au oprit langa un asa-zis lac, iar eu cu Radu am zis ca vrem sa facem un dus-intors pana-n Greci. N-am ajuns nici la a doua spusa… adica am plecat iar pe alt traseu (unu cu o banda rosie, care se termina undeva in mijlocul padurii, ultimul copac fiind marcat doar pe sfert… se dusese vopseaua pe Apa Sambetei) si ne-am cam ratacit. Dar noroc de asta, ca am vazut o mie de minuni:

Cu testoasa ne-am intalnit si la dus si la intors… iute-foc testoasa asta! Iar in poina cu flori galbene mi-am amintit de basmul ala in care Fat-Frumos intra intr-o gradina fermecata si nu trebuia sa adoarma… ciudat e ca nu mirosea frumos sau urat, ci ametitor. Iar cand am ajuns pe o culme deschisa si am vazut ca suntem inconjurati de munti am preferat sa ne intoarcem.

Verde, mult verde si racoare. Mai ca nu-mi vine sa spun prea multe dintr-o egoista dorinta de-a nu atrage prea multi turisti in zona. De-a pastra doar pentru mine minunile acestor munti pe care majoritatea ii vad ca pe niste dealuri amarate.

Si-apoi din nou acasa, din nou cu planuri incepute si lasate in paragina ca niste garduri vechi de lemn pe care se scorojeste vopseaua. Dar nu de caldura. Ca eu, cum spuneam si alte dati, ma simt ca acasa la 40 de grade. Poate ca frigul iernii in care m-am nascut sau poate ca extremele sunt vinovate. Sau poate ideea asta a mea de a incerca sa inteleg si sa-mi asum orice lucru legat de natura. Revelatii: cand incerci sa nu te mai opui si accepti hachitele naturii s-ar putea sa-ti placa!

Oricum, zilele astea sunt prea frumoase si prea calde pentru subiecte dure sau serioase, sunt prea aglomerate pentru politica si prea obosite pentru vise de vacante scumpe.

Ramane sa gasesc o zi cand voi pleca din Greci… da, tot pe traseu!

Repetitie cu final intarziat

O nenorocire nu vine niciodata singura. Ea vine in grup, cu zambet acid si schimonosit si tu te uiti ca mata-n calendar si te gandesti cat mai poti duce? Si unde.

Numa’ ca ieri a fost exact invers. Am ajuns din nou in Mojo. Nu stiu cum, dar exact locu’ in care trebuia sa se tina o seara literara galateana, in tot Bucurestiul ala aglomerat, din toate puburile si cluburile iesite ca ciupercile dupa ploaie in Centrul Vechi, era tot Mojo!

Asa ca ne-am urcat cu purcel si cu catel intr-un microbuz si am ajuns mai devreme cu vreo ora de intamplarea stabilita. am stat la coada sa mananc inghetata, dar cand am ajuns si eu, nu mai vindeau. Asa ca mai tarziu mi-am luat o limonada cu menta proaspata. Si tot ratacindu-ma pe aleile alea cu piatra cubica mi-am revazut si o prietena veche si draga cu care daca ar fi fost sa stabilesc o vedere sigur nu reuseam sa ma gasesc. Dupa topaiala de bucurie… de rigoare… n-am mai coborat la subsol, sa aud Mojo band, ci am urcat la mansarda sau ascult alte “bande” si alte benzi deja cunoscute. Au improvizat si ne-au incantat la chitara Stefan Tivodar, Florin Chiriac, Comanel care nu era Jenica si Jenica, desigur, care nu era Comanel!

Am ras si am ascultat poezie (care mai tare, care mai usoara, care mai grasa si asudata, care mai scheletica si batuta de vant), am schimbat mesele (ca sa cant la clapele unui pian desenate rotund sau sa bat darabana sau sa aud care carte e cea mai cea!). Am dat chiar un autograf pe o carte in care nu aparusem. I-am zis ca eu nu am niciun text acolo, da’ nu’s de ce omu’ sau oama… cred ca oama era… a insistat, asa ca m-am semnat si eu acolo!

Cu unii oameni care-ti sunt acasa, langa tine, poate la distanta de 10 minute, nu apuci sa te vezi decat in momente din astea. Unde? Acolo, la multe strazi si orase departare de orasul vostru, la 1000 de baruri distanta, intr-o mansarda de club cu vino-n coa’. Si chiar daca unii au venit pentru poezie, iar altii pentru muzica, important este ca am ascultat impreuna, am carcotit impreuna si am simtit impreuna.

Despre poezie nu vreau sa zic prea multe. Voi lasa cronicarii oficiali (am vazut ca s-a filmat…habar nu am unde se va da filmul… si stiu ca a venit si o doamna de la Radio Romania Cultural. Apoi oricum sunt destui cronicari de cenacluri care sa fie mai seriosi decat mine pe subiectul asta!) sa analizeze si sa despice firul poeziei. Eu raman doar la citit deocamdata. Stiu doar ca poezia isi are locul acolo unde o simte fiecare. Unii au simtit-o in corzile metalice, altii intr-un microfon, altii la o masa intr-un colt intunecat, iar altii doar intr-o carte, dintr-o camera linistita si nu in vacarmul unui pub. Dar nimeni nu-ti poate spune unde si ce si cand sa traiesti. Chiar am vazut alaturi de noi o batranica de-o seama cu mamaia si ma intrebam cat de adanca este prapastia dintre batrana obosita venita de la camp care-si mananca bucata de mamaliga alaturi de cainii si pisicile ei si batrana obosita venita dintr-un club modern, dupa o seara de muzica si literatura.

Poate ca amandoua isi traiesc poezia lor, personala, cu chinurile si satisfactiile ei, cu apusurile ei de soare si cu ridurile ei marcate de furtuni mai concrete sau mai ideale.

 

Uite de aia! Da sau nu?

Eu am venit ca sa confirm…sunt intr-o cazuistica medicala:

Adevarat!

De ce?

Atat!

Intoarcere la origini…alea economice

Hartiile astea pe care noi le dam in schimbul lucrurilor de care avem nevoie incep din ce in ce mai mult sa-si recapete calitatea lor de simple hartii. Si in momentul cand valoarea lor nu va mai ramane decat o infima bucata de hartie colorata, atunci vom fi nevoiti sa inventam altceva mai bun sau mai pervers sau chiar sa revenim la troc. Sincer sa spun eu sunt cam circumspecta si cred ca vom ajunge sa ne platim nevoile si mofturile cu niste inventii virtuale, un fel de puncte pe care le “detinem” intr-o banca. Dar despre asta, alta data. Mai nou a revenit la moda trocul. Cand ultima solutie pentru a supravietui este sa schimbi ce detii pe ce ai nevoie, te conformezi si descoperi ca e mai sanatos asa. Auzisem ceva de prin SUA, cum ca unii si-ar plati servicii medicale prin obiecte (caini, masini). Apoi am vazut la stiri ca o intreaga comunitate din Grecia a redescoperit trocul. Chiar am citit pe undeva ca se fac trocuri nu doar cu obiecte, ci si cu servicii. Cunosti ceva? Ai vreun talent? Tu il oferi si la randul tau vei primi ceva la schimb…ceva ce doresti sa inveti.

Suntem parte din grupuri virtuale, cu sute si mii de prieteni, intram in discutii interminabile si in timp si in spatiu, vorbim fara a ne privi si cautam sa relationam cat mai mult indirect. Avem nevoie sa ne auzim si sa fim auziti. Dar cu cat mai mare este nevoia, cu atat mai mult ne construim un spatiu personal inchis. Vorbim pe mess, vorbim la telefon, vorbim pe forumuri si pe retele de socializare. Dar nu mai socializam nici macar atunci cand o facem concret… cand ne intalnim pentru distractie. Muzica e prea tare pentru a ne mai auzi intre noi. Toata alienarea asta ne devalorizeaza. Si atunci natura ne trage cate o palma la fund si ne pune la colt. Cutarica si cutarica! Poftiti aici in fata, voi sunteti voluntarii! Cum pentru ce? Pai ia uita-te, tu, pe aici spune ce ai nevoie! Si apoi adu si de la tine ce-ti prisoseste!  Si fara sa vrem o sa descoperim ca inca traim printre oameni si cu oameni. Ca si ala de langa noi tot limba noastra vorbeste si ca o poate vorbi si in fata noastra, nu doar in fata unui monitor.

Nu stiu pana la ce nivel se va ajunge, dar vom trai si vom vedea… daca vom trai.

Fara gluma

E o zi in care am nevoie de aer si de padure. Prea multe se uita si prea putine isi pastreaza aroma de inceput. Amintirile false sunt prea reale, iar sentimentele primare se prafuiesc. Mereu caut in oameni noi chipuri vechi. Nu asta facem toti? Nu am drame personale sclipitoare. Si nici pasiuni obsesive. Am doruri ascunse si dureri mici. Ma chinuie curiozitati de copil si sperante firave. Urmatorul pas va fi cel corect. Urmatorul va fi mai sigur. Spre inapoi.

Nu e un text trist, desi pare. Ba din contra, un text in spatele caruia se ascunde un suras. Azi mi-am comandat Opere I, de Gellu Naum. Ma traverseaza o senzatie ca de copil in dimineata de Craciun. Si-mi spun ca nu-mi pasa daca studiul la care ma inham o sa fie refuzat fara comentarii. Dar imi va pasa. Eu am facut mereu ce mi-am dorit si le-am facut pe toate atunci cand mi-am dorit.

E o zi in care am nevoie de aer suprarealist si de padure cu crengile in sus. Prea multe se onduleaza colorat in mine si prea putine isi merita urma lasata in suflet. Amintirile despre un eu temerar sunt prea putine.

Mereu caut chipuri noi in oamenii vechi.

Jucarii pentru oameni prea mari

Niste sfori nu leaga mereu papusile de carpa de betele alea subtiri, lipite in X. Sforile alea nu joaca doar maini si picioare moi pentru a ascunde caltii din capetele vesele, cu ciufuri razlete, sepci asezate smechereste si ochi vioi. Unii dintre noi am crescut si, fara sa vrem, am ajuns sa vedem in spatele scenei. Din pacate sforile cele mai puternice leaga creiere ascutite, papusi vechi-vechi… atat de vechi incat experienta lor le permite sa-si traga sepcile cum vor ele, papusi grase, pline de vocile atator papusari trecuti prin sforile lor, papusi cu diplome si premii primite la festivalurile de teatre de papusi consacrate, papusi noi, sclipitoare, abia iesite din cutie, cu cipuri de memorie incluse si cu sisteme moderne de auto-tragere de sfori.

Toate sforile astea conduc papusi libere. Sunt libere sa simta si sa creada, libere sa lupte in razboaie, libere sa se exprime, sa scrie, sa creeze, libere sa lupte in numele unei cauze, libere sa rada (de ele, de alte papusi, de papusar, uneori), libere sa manance ce vor ele, libere sa greseasca, libere sa cante, libere sa sse miste pe scena, libere sa caste si sa adoarma. Ele stiu despre ele ca sunt papusi inteligente, culte, cu simtul umorului, patrioate, filantroape, generoase si demne. Ele desconsidera papusile alea care au calti in loc de lumina sub crusta de carpa rotunda si le compatimesc.

Iar papusile moi nu sunt libere. Sunt doar fericite. Si uneori nici atat.

De papusari sunt legate toate. Ironic este ca si ei sunt legati prin aceleasi sfori de papusi.

Si ei sunt niste papusi si mai mari, si mai puternice, si cu cat mai libere, cu atat mai nefericite.

Poate doar sforile stiu sa deznoade in final libertatile astea inalte.

Vara cu anticipatie

 

Eu mi-am luat o portie din vacanta de vara mai devreme. E ca si cum ai baga degetul in tort, pe furis. Si-a fost tort cu de toate… de la Dristor. De fapt fuse shaorma. Buna, nu zic nu. Mai ales ca am luat-o de la adevaratul Dristor, din Bucuresti. Nu din centru. Cum care centru? Ala vechi, tot din Bucuresti.

Viata da noapte. Pariziana. Poftiti la noi, poftiti la noi…lume multa, rasete, ghiveci de culori, piatra cubica, asfalt, gunoi, graffuri. Bere buna si tequilla in Mojo. Si mai ales muzica buna. Viata de zi cu pizza si muzee. Cu des acces la “societatea ramelor” (cum ii zice Radu metroului), cu targ de nimicuri vechi ce se vor vandute la suprapret. Frumoase, ce-i drept. Totusi dincolo era mai ieftin. Unde dincolo? Pai la Viena.  Cu muzeu de arta moderna dezamagitor. Sarac rau, putin reprezentat, cu doar 4 piese din suprarealism. 10 lei biletul la expozitia de arta romaneasca. Nu mai merg a doua oara! Nu-i biletul prea scump, e materialul prea ieftin (a se citi slab!). Mai placut a fost pe la galerii. Pictori proaspeti, unii inca naivi, dar macar sinceri in oferta. La fel de sinceri si pasionali ca Muzeul Taranului Roman. Tot Respectul! Expozitii faine, ca afara, interactive, care nu doar spun ceva, ci striga, intriga si se cocolosesc pas-pas prin sufletul tau. Fotografii de la Ultima transhumanta (cu tot cu album oferit din inima), muzica lui Chopin si plimbare pe ulitele copilariei inca in proiect. Dinspre duhuri spre duh. Nu poti decat simti!  ca sa si pipai mi-am luat niscai magneti de frigider de pe la Antipa, unde m-am bucurat ca prima data, printr-a VI-a, cu profa de geogra. Aaa, si niste bolovani neslefuiti (ca asa-mi place mie sa fie minunile) de la Muzeul de Geologie. In care Radu a cascat continuu sub pretextul ca e extrem de interesant sa te holbezi la niste pietre colorate vreo 2 ore. Da’ mie-mi placu sub alt pretext. Pretext de pasiuni fulminante si lungi ca focul de paie care ma trasnesc pe mine din totdeauna. Putine lucruri pe Pamntul asta nu-mi plac mie! Mofturi! La fel ca alea de zi din centrul vechi. Cu acordeonist cantand intr-un colt, cu studenti galagiosi, cu tineri intinsi pe caldaram, cu bucati de oras subteran inchise in cutii de sticla.

Iar ne-a scapat Muzeul Hartilor. Bine, bine, si multe altele. Dar asta era un must do! Lasam pe data viitoare. Ca-n Bucuresti se mananca prost si scump (ca la Mek Lounge… noroc de serivirea placuta!) sau bine si ieftin (ca la cantina muzeului taranului roman). Se pierde timpul pe strazi si se descopera comori arhitecturale si se miros ghioceii din Cismigiu. Si se mai sperie si porumbeii, tot de-acolo.

Uitasem sa spun. Am fugit oleaca la Bucuresti cu niste treaba pe la Universitate. N-am rezolvat nimic. Asa ca ramane pe data viitoare.

Sa va dezbracati, zic!

Nu stiu de cand s-a incuibat pe la noi moda asta speciala de 8 Martie… pe muzica speciala, cu trupuri speciale imbracate in haine speciale, prin locatii speciale. Hmmm… stiti voi, seara de streaptease masculin special pentru doamne si domnisoare speciale! Supra-specialsaturat!

Pana la urma e o treaba care miroase. Si nu a bine. E trist ca daca vrei sa mergi la un show din asta asa, cand ai tu chef, nu prea se poate. Eu il prefer pe cel feminin, dar la ala doar prin Bucuresti poti avea acces ca femeie. Deci putem sa intelegem ca daca avem chef de ceva kinki in domeniul asta, trebuie sa vedem totul ca pe o trufanda (de primavara!).

Aha… bilete la “dezdrabalarea” asta apar o data cu spanacul si urzicile din piata. Vedeti, domnilor, ca pana la urma se indeplineste vorba aia: gospodina in bucatarie si cu… Da’ mai bine nu. Ca nu-i echitabil! Ca-i doar o data in an. Nici macar din an in paste.

In fine, mai bine ne punem noi frumusel barbatii nu doar sa ne rasfete cu o floare (sau doua, vezi reclama la tic-tac!) si-o ciocolata, ci sa puna burtile la treaba si sa se unduiasca lasciv pe ritmuri de Joe Cocker.

Sa vezi atunci distractie de 8 Martie.

La multi ani. Atat. Ca restul va doriti voi (nu-i asa?).