Smell the rain

Sunt niște prăjituri cu multe straturi de foi și cremă. Nu știu cum se numesc, dar e amuzant gândul că îmi amintesc de oameni. Că orice trăiești se așază strat, în tine, uneori mai moale, alteori mai dur, uneori fragil și sfărmicios, alteori prea greu de rupt. Că nimic nu ar fi cu totul fără bucăți crocante și arome dulci, rămase pe buze.

Când ți-e teamă, nu ai timp să rămâi prea mult într-un loc. Chiar dacă acel loc e în tine însuți, te oprești, tragi o gură mare de aer și pleci către primul lucru banal pe care îl ai de făcut. Poate nu ai plătit o factură, poate trebuia să suni pe cineva, poate s-a terminat apa din bidon și nici măcar nu ți-a rămas vreo cutie de bere în frigider. E ceva între casnic, viață de om mare, ceva călduț sau puțin enervant. Nu frige și nu-ți îngheață degetele. E nimic important amestecat cu puțină teamă și puțină nebunie.

Nu-mi plac mereu dulciurile, precum nu-mi plac mereu oamenii. Mă plimb prin orașul ăsta care miroase a asfalt umed și calc prin bălți cu satisfacție amorțită. Aș merge direct pe centru și mi-ai spune că nu e bine, că e murdar și posibil, vreo groapă. Aș remarca uimită o umbră în mișcare, pe un zid scorojit, chiar dacă în fapt sunt doar faruri aprinse, realități obișnuite…

Sunt niște realități cu multe fațete mai clare și mai obscure. Nu le cunoaștem pe toate, dar e amuzant gândul că le descoperim la fel.  Că orice gând e un tobogan pe care aluneci spre același punct. Că ne privim în oglinzi mute și aș lua o piatră să le sparg pe toate, dar tot ce mai am e doar nisip.

Ce simți?

Anunțuri

Just a video converter

Uneori zăpada topită și bălțile de lângă borduri mă opresc brusc în mijlocul unei fraze țipată în gând. Miroase a departe, a țară străină și faină, a soare mic, nordic. Sunt fire de iarbă, câte un ambalaj de biscuiți, poate un câine ce-și face nevoile naiv lângă omul cu o țigară în mână și privirile ocupate de telefon. Se închide un Univers zgomotos, în timp ce fraza aia alunecă iar în prim-plan. Ce spuneai? Aha! Poate o fi așa, dar nu pot face nimic. Sau nu vreau.

Calendarul îți numără zile și luni din punct în punct. Și, ahh, sunt milioane de puncte, iar tu doar un creion ce-și tocește mina dintr-unul în altul! Pe hartă sunt câteva grade, uneori cu plus, alteori cu minus, exact ca în oasele tale. Hmm, nu mă auzi clar pentru că niciodata nu am fost eu. Închizi un Univers liniștit, în timp ce muzica sună din ce în ce mai tare.

Sunt câteva străzi pe care ne dezmorțim pașii, câteva mese unde ne bem cafeaua, câteva chipuri în care ne odihnim inimile.

Pe margini, printre copaci, sunt bucăți de pământ umed, mușchi verde, iarbă abia încolțită…ochiuri de apă care-ți lasă urme murdare pe manșeta pantalonilor…câte un câine mic, alb și creț. Sunt toate obiectele la locul lor, toate așezate de parcă ar fi trecut femeia care face curățenie si le-a mai schimbat puțin poziția, dar nu e deranjant. În fond, totul se mișcă pe aceeași bandă magnetică printre piese de stare, primăveri amorțite si glasul care te face sa zâmbești.

Doar zâmbetul nu este acolo.

 

Eco!

Primul impuls a fost sa verific data. 25 ianuarie. De ce? Din ce impuls te agati de repere? De ce nevoia asta de data, loc, obiecte statice si clare? Deja revenirea asta seamna cliseic de mult cu vreun mit in care eroul apare ciclic. Ok, e doar 25 ianuarie, nu prea devreme, nu prea tarziu. Pentru nimic.

Ce se mai aude? Cine-a mai murit? Ce mai traieste? Nici macar nu conteaza. Ce nihilism de duzina! Peste care se aglomereaza nevazut un val de filme bune si proaste, tristeti c-a disparut cate-o fiinta buna, furii rapide pe teme politice, satisfactii intelectuale cu berea in mana, zambete desenate pe genunchi de om tanar. Si raman toate, la naiba, in frumusetea ta nebuna!

Cred ca nimeni nu pierde si nimeni nu castiga. E o tabla clasica de joc. Eu trag o carte, tu una. Uneori stam o tura. Uneori avansam sarind casute. Uneori luam puncte, alteori lasam soldati la vatra. Sunt obositi si chiar raniti. Si poate au medalii. Dar nimeni nu pierde si nimeni nu ridica victorios pumnii in aer. Caci nimeni nu se opreste pe margine sa priveasca. Doar viata castiga, iar noi respiram dezolati, amuzati, apatici, incurca-lume, in oala asta de ciorba.

Ce mai faceti, dragilor? Mai respirati? Ce?

Cap ou pas cap?!

Nu sunt aici să îmblânzesc monștri. Nici măcar pe ai mei. E doar un rol necesar uneori. Putem să luăm o pauză? O pauză care fiind în joc, va aparține jocului și-l va influența. Poate am putea juca altfel. Nu mai înțeleg nimic și nu mai știu reguli. S-ar putea să fiu din nou o Alice in Oglindă, o Alice ce înghite lacom iluzii și se umflă cu aer.

Semnele devin hieroglife. Ce-ți dorești? Dacă te oprești, pierzi. Dacă alergi, pierzi. Schimbă un drum, o formă, o mască. Dacă nu iei, nu-ți va oferi nimeni. Ce aștepți? Răspunsuri telepatice? Asemenea Alicei, te strângi ca un ochean în tine însuți până cand vei deveni un punct.

Undeva ninge și oamenii mormăie iritați. Undeva e soare și ei și-au deschis umbrelele, au pregătit crema și au turnat în pahare cocktailuri parfumate. Undeva plouă. Apă sonoră pe margini de metal, cărți citite pe sfert, gânduri incerte, tulburi. Aici este totul simultan, cu umbrelă și pahar elegant, cu stopi de ploaie ce cad din toate direcțiile, cu fulgi ce îngroapă, cu ezitări și răbdare, cu întoarceri succesive în același semn. Unde ești? Când?

„You know… there were lots of things I was game for that you never said.” (J.J.)

Joy and pain

În fața mea se află un schelet incomplet. Alb, din plastic, privind într-un punct fix. Ceva din chipul lui de manechin mă amuză. E ca și cum m-ar privi o piatră. Nu sunt cuvinte nespuse, nu întrebări, nu frustrări. Sunt doar certitudini și liniște. Ești un schelet îmbrăcat în zâmbet.

În spatele scheletului sunt vreo cinci cactuși. Și ei, oase de plante. Ceva în trupurile lor rotunde mă ispitește. E ca și cum mi-e sete de apa ascunsă acolo. Nu sunt frunze care să cadă, nu umbră, nu aer. Sunt doar îndârjire și forță. Ești un cactus îmbrăcat în ace.

Afară, cerul nu mai este cer. E doar o întindere gri, murdară. Ceva din ceața de sus mă vindecă. E ca și cum aș adormi. Nu sunt râsete zgomotoase, nu fugă nebună, nu aclamații. Sunt doar ritmuri calme și vise. Ești o noapte ascunsă în dimineți reci.

No need

Uneori am impresia că echilibrez senzații disproporționat. Abundența unora cere suplimentarea altora. Supralicitând, alerg iar în sens opus pentru a contrabalansa. Compensările astea sunt amuzante când nu se iau în serios. Sunt un fel de arici care se adună unul într-altul, elegant și totodată reticent.

Cât ai descoperit în ultima săptămână? Pe cine? Te-ar uimi să călătorești sute de kilometri doar ca ajuns la destinație să înțelegi că tot pe tine te aștepți acolo?  Că orice dorință te leagă și orice renunțare te eliberează? Că oricât te privești în oglindă, vezi doar prezentul…

Sunt într-un prezent care nu ține cont de schimbări de cifre, de listă cu obligații, de planuri, de resturi. Lucrurile se întâmplă. Niciodată prea târziu sau prea devreme. Alunec pe o placă ce mă sfidează, pe un armăsar greu de strunit. Alerg spre un foc ce nu arde, trag încă o dată cu arcul. Repet plăceri mărunte și îmi dresez monștrii.

De fapt, tot ce este ascuns, e la vedere.

War

Sunt intr-un fel de loc molcom. Miroase a lemn si a caramizi vechi. In mine, o busola invizibila isi misca acul rosu constant. Adulmec nordul. Un glob mare cu un fes de zapada ascunde ramuri de brad sfasiate.

Vezi, nu uita lamaia taiata pe masa, nu uita cana de cafea bauta pe jumatate, nu uita bricheta in vreun colt si mai ales nu gandul ala pe care il tot maturi in spatele vreunui cliseu de moment.

Numar ore degeaba. Anticipez gheturi cu ciorapi de lana si imi torn ceai intr-o cana rosie. Mut drumuri inspre toate punctele cardinale. Zarurile nu-mi aduc resurse. Doar nostalgii.

Azi se poate. Azi iese din timp si se considera neutra. Azi, atat cat a mai ramas din ea, uiti.

Play

A trecut decembrie. Deodată, ca o zi de vară târzie. Ca surâsul tău malițios. Un decembrie cald, moale, sudic. Nimic nu s-a întâmplat: tăceri apăsătoare, săruturi, un revolver greu, pisici mari și tărcate vorbind, nurofen, mulți ani, prea mulți ani, o pereche de sneakersi negri, culori acrilice, ploaia…Ploaia!

Lumea are nevoie de super-eroi de sezon. De idei pentru care sa ridice pumnul, de metafore în care să se ascundă. Eu încă vreau un arc.

Între lumină și întuneric, nu totul este gri. Azi se petrece, se râde, se bea, se joacă. Așa face lumea. În camera ei personalizată cu figurine, în patul ei moale, lumea doarme cu mii de gânduri în așteptare. Gândul meu e un arc fără săgeți.

Pune-ți căștile pe urechi și o haină mai groasă pe tine. Și trage o gură de aer. … și nu călca pe săgeți.

My sweet beast

Sunt dimineți cu miros de caramel și cafea. Sunt seri cu lapte cald și pâine prăjită. Între ele, cauți piesele rătăcite, șuruburi, piulițe, chei fixe. Între timp dansezi un vals imaginar printre stropi de ploaie, gropi noroioase, pene smulse din aripi de înger și gânduri încâlcite.

Oamenii de la tine, zise micul prinţ, cultivă cinci mii de trandafiri în aceeaşi grădină… şi nu găsesc ceea ce caută…
– Nu găsesc, am răspuns…
– Şi totusi ceea ce caută ar putea fi găsit într-un singur trandafir sau într-un pic de apă…
Şi micul prinţ adaugă:
– Dar ochii sunt orbi. Trebuie să cauţi cu sufletul.” (Micul Prinț)

Nu toate diminețile miros la fel. Deși, în lăcomia ta, ai vrea sa adulmeci aceeași piele trandafirie, același glas moale, aceeași privire adâncă, mereu și mereu și mereu. Nu ți-e teama ca va fi o zi în care toate astea se vor risipi, ci ți-e teama că nu știi când… Și totuși! Ar trebui să închizi ochii și să cauți cu sufletul, așa cum spunea Micul Prinț. Atunci vei auzi în tine, ca o picătură căzând, toate astea, iar și iar și iar.

Există undeva, pe un pământ, un om cu nimic mai diferit decât alte milioane de oameni…deși glasul lui se aude doar cu sufletul. Dacă privești, într-o noapte senină stelele, îl vei auzi râzand.

 

Made of taste

Când e prea mult totul încerci să te descurci cu asta sau cureți masa și arunci la gunoi? Este preaplin? Sau sunt resturi? Uneori gusturile exotice ard. Ne limităm la obișnuințe. Amestecul dezgustă. Limitele ne liniștesc și totuși ne închid. „Asta devine după facultăți…”, cum zicea un individ neaoș.

Am tras cu arcul odată. În nimic viu. Sau poate doar că nu am nimerit. E singura armă încercată până acum. Nu… poate singura armă tradițională. Restul e doar închipuire. Și încă e prea mult. E gustul vântului sub aripa unei parapante, e gustul sărat al mării care mă sufocă, e gustul de alamă din tubul unui saxofon, e gustul de cauciuc încins al unei motociclete în viteză, e gustul melcilor-escargot, gustul fierbinte și umed al unui cal în galop, gustul  de camembert amestecat cu gust de Sena, gustul de suc de brocoli verde și scârbos amestecat cu gust de râs și înțelegere tacită, gust de lacrimi înghițite, de aspirină, de șampanie, de sandvici servit la 10000 de metri altitudine, de ceai fiert în cană de metal, de porumb copt și gogoși, de cerneală și mai ales de cuvinte spuse și nespuse.

Și vor mai fi resturi. Ar trebui să-mi cumpăr un arc. Real. Să trag în ceva ce mișcă. Să gust mări dulci și frică. Și să vânez ploi.