Close enough
Tăceri lungi și câțiva nori gri. Un fel de liniște ca de mormânt, ca de stat pe o piatră și vorbind cu altele. Întrebări mute și răspunsuri absente. Un zbor lin deasupra unui cuib de cuci. Am chef de filme vechi, văzute, de piese ascultate și ieșite din modă, de căni de ceai pe jumătate reci, de senzația că îmi răspunzi atunci când te strig. Am chef de ploaie și de cuvinte spuse cu ochii.
Totul este atât de aproape, aproape palpabil. Ca și cum ai atinge fericirea pe coadă. Ca și cum ar fâlfâi pe lângă tine un vis, planând. Cum ai simți mirosul fricii altora. Și totuși, în toate zgomotele astea, tăcere. Este tăcerea unui mesaj scris și șters, unei fotografii ascunse și apoi uitate, unor obiecte aruncate într-un colț întunecat. Tăcerea unei căutări până la jumătate, a unui drog dulce.
Cât de aproape poți ajunge? Citesc textul ăsta și el se mișcă, devine o ființă isterică și paranoică. E calm, moale, privind într-o parte. Apoi se zburlește. Frustrat și dureros. Îi vine să țipe, să zguduie și să ceară satisfacție. E un om cu o mie de întrebări. Și poate doar una importantă. Un om care se așază pe o piatră, lângă tine și așteaptă.
De aici, de jos, doar liniștea se aude.
What if…

Cred că cel mai frumos labirint în care am intrat era unul din arbuști înalți, verzi. Era creat pentru amuzament și fiind total inofensiv, nu puteam decât să intru în joc și să caut centrul. Poate ca a fost singurul labirint plăcut. Restul sunt așa cum le știi: întunecate, dure, adânci. O dată ce ai deschis o poartă , nu-ți rămâne decât să cauți Minotaurul.
Acum e liniște, mult prea liniște. Iar strigătele se pierd în abis. Chiar dacă există un drum, el doar ajunge la ceea ce cauți. Cel care trebuie să-l aleagă ești tu. Căci drumul singur nu valorează nimic fără ființa care îl parcurge. Spațiul înghețat în timp păstrează doar fericiri moarte. Măști vesele, secvențe de râs reluate la infinit, o mângâiere fără început și fără sfârșit și mai ales cuvinte… cuvinte-ecou, fără corp, fără energia care te arde sau te îngheață.
Eu sunt în centru. Poate că sunt cel mai departe de ieșiri, de margini, de porți către libertate. Dar sunt acolo unde poți simți liniștea pe care o ascunde marea în adânc, acolo unde poți simți zborul deasupra unui vârf de munte, acolo unde adrenalina și calmul dansează împreună.
Caută-mă! Căci am fost mereu în același loc din tine.
It will be forever, won’t it?
Sunt zeci de filme și mii de piese. Sunt zeci de mii de vorbe într-un nor virtual, zeci de mii de suflete și doar câteva bătăi de inimă de un anumit fel. De la început, aceleași.
Mi-am amintit de Peșterile Lascaux și de ființa aceea troglodită care-o fi luat un cărbune în mână și a desenat pereții cu el. Oare cui voia să-i arate cerbul? sau taurul? sau alte vietăți? Și de ce? Ce ne îndeamnă pe noi să închidem gura și să luăm cărbuni sau camere de filmat sau sunetele de pe portativ și să le facem să fie în lume? Mi-am amintit apoi, surâzand, de trubadurii francezi. Îmi par acum penibili și bombastici. Dar cât de serioși or fi fost sau cât curaj or fi avut?
Între timp s-au adunat zeci de filme cu bătăi de inimă, mii de piese, zeci de mii de vorbe care poate că sunt doar un ecou al primului troglodit cu un cărbune în mână. În rest, doar oameni unici, cu tăceri unice.
Iar numărăm invers. Repetăm același rit și așteptăm victorii. Uneori ele vin seci și prinse cu lanțuri de realitate. Alteori ele nu sunt decât secunde din noapte, care par vieți întregi, ca în Inception. Dar mai trece un an, încă unul, încă unul… Și unele cuvintele se destramă, abur rece în noapte. Altele încă râd ca pescărușii deasupra unor valuri. Altele apar pe pereți cu semnătura lui Banksy. Apoi cresc și cresc, ziduri bizare, suprarealiste, din cărămizi de gheață, de granit, de ceață, de sunete, clape de pian și corzi de bas, fotografii alb-negru, toate la un loc și multe altele deasupra.
Poate că va fi pentru mereu…va fi până departe-departe…până la păsări și la stele și la filme artistice, siropoase. Dar nu va conta cu adevărat. Căci între timp au crescut ape și câmpuri și dealuri și munți. O lume întreagă agitată, veselă, ignorantă. O planetă plină și mare, o coardă întinsă și două capete.
Bang! Bang! It will be until the fucking end.
Sleepy monster
Îți deschizi somnoros ochii în noiembrie, mereu în toamnă, ca și cum ar exista doar octombrii și noiembrii pe lume. De mult timp, parcă doar asta există. Așteptări de frunze moarte, de vânt rece, de nori și ceață. Aproape ca devin enervante zilele însorite ( deși sunt bune pentru un grătar sau o plimbare pe munte… am ieșit brusc din literatură în cotidian. Suntem ceea ce suntem, hai să nu ne mințim! Dar să revin…). Cu cine vorbești în gând? Cu mine, cu tine, cu ea? Pe cine visezi? Doar octombrii cu vin în pahar. Detașări intenționate, vulgarități și orășenisme. Un altfel de tu, mai prozaic și mai dezgustător.
Ai schimbat culori nu doar pe haine. Lumea ta, esența, dorințele, tot-tot dezvăluie alte chinuri. Ai ales frumuseți și plăceri crude, de primăvară. Și acum ce va fi? Mergi pe același fir al oamenilor? Te obișnuiești, accepți, cauți lucruri, pui ceasul să sune dimineața? Sau treci dintr-un univers în altul cu gândul că fiecare dintre ele ar fi mai bun decât celălalt? Ce datorie îndeplinești? De ce sacrificiu fugi? Sau poate că nu cauți decât ce nu ai…
De data asta nu știu ce să-ți zic. Nu am soluții minune. Nici vorbe adânci, nici sensuri ascunse. Nu am nimic. Așa am rămas cu toate octombriile și noiembriile mele. Toate vorbele mari s-au adunat pe Pintrest. Aici, nu sunt decât eu.
Azi-noapte am visat Moartea. Mergeam cu ea într-o căruță săracă la care erau înhămați doi cai. Mi-a dat hățurile și mi-a zis să am grijă pe drumul de țară, îngust. Duceam Moartea undeva, dar nu știu unde. Și caii mergeau rapid, hurducăind căruța. Iar eu, cu hățurile în mână, mă gândeam la ce mă gândesc mereu…
La ochii monstrului adormit.
Everything I wanted
Mi-am luat cireșe și căpșuni și caise. Le gust și spun aceleași vorbe spuse deja de sute de mii de ori, în zeci de ani: ce dulci sunt! dar parcă nu au gustul acela, de odată! Pentru fiecare dintre noi, acest odată înseamnă lucruri foarte diferite. Și totuși pentru toți există câte unul. În fine, cireșele mele sunt coapte, iar caisele acrișoare. Îi dau jumătate de caisă lui Oreo, unul dintre porcușorii de guineea, și ea primește docilă darul.
Rup bucata asta de timp precum rupi din poveste orice bucată de viață pe care o ascunzi sau o uiți sau o lași deoparte. E doar un pic de ziuă între toate zilele, un pic de dulce între miile de cireșe și căpșuni cu sau fără frișcă. Oprim narațiunea personală cu un fel de telecomandă invizibilă, cu on și off, cu sound up și down.
Sunt OK. Clipe de calm, de atenție lucidă. Sună din ce în ce mai tare liniștea, valurile Dunării în depărtare, norii de ploaie. Caisele se coc fără zgomot. Florile de salcâm s-au trecut și totuși nu e nimic poetic în asta. Ce este fain? Că te trezești pentru alte planuri, că îmbraci o pereche de pantaloni cu o curea deja pusă, că îți plimbi tălpile pe drumuri neasfaltate, că țipă un pescăruș pe un acoperiș de bloc. Găsești ce nu cauți.
Am râs de prețuri ciudate la cireșe, de doi amărâți-păpuși de televiziune, de virus și moarte, de șiragul de mărgăritare de pe cerul nopții. Am râs de zei și oameni, de viață și de moarte (din nou), căci ele sunt sensuri, sunt povești ale noastre. Povești cu cireșe și căpșuni și caise pe jumătate mâncate. Pe toate celelalte le trecem la orgolii, răzbunări și lacrimi invizibile. Le trecem la tăceri, liniște și foc.
OK!
Stop. Repeat. Stop. Repeat
′Neața! De lene, de amorțeală, de clișeu. Nici măcar: bună dimineața! O jumătate de cuvânt rostită în ritm de zombie. O fi trecut un an? Știu, nu am mai scris de o groază de timp. Și acum, așa, ca un urs ieșit din hibernare, mormăi un ′neața! în eter. Cred că nici macar un câine nu rămâne la fel de loial ca pagina asta albă. Mă întorc în același cerc lipsită de remușcări, dar cu aceleași compulsii. Nu contează cât este ora. Ca să parafrazez o vorbă de duh, undeva în lumea asta, este momentul pentru Buna dimineata!
Uneori, o mie de cuvinte zboară pe lângă urechile tale. Profunde, amuzante, incitante. Alteori, două-trei, obișnuite. Și totuși, primele se topesc în zilele de ieri, celelalte rămân cu rădăcini în vise. Iar nopțile sunt mai uniforme decât zilele. Nu este cumva ironic? Poate că ești adevărat doar noaptea.
Mă gândeam la cât de mult durează cuvintele… Un acum poate fi zeci de ani, un mereu, doar câteva luni. Un înțeleg e un cred, un nu știu, poate fi un zid. Îmi fac un selfie care îngheață acest eu pentru totdeauna în zâmbetul și hainele de acum. Alt selfie care îngheață alt eu în tristețea și hainele din alt acum. Și alte zeci si sute de selfiuri care îngheță zeci si sute de euri. În toate sunt eu, în fiecare sunt o bucată. Fericire înghețată cu aromă de vanilie. Și melancolie înghețată. Și alte sortimente. Iar eu sunt doar un liliac în zbor razant cu noaptea.
Diminețile tale nu sunt urmate de prânzuri și după-amiezi. Sunt doar zile rupte și lipite apoi la nimereală. Ar putea urma chiar și patru dimineți una după alta. Ce ironie! Dar fiecare dintre ele seamănă cumva cu bucăți de maratoane și bucăți de perfuzii de revenire. Undeva în lume e timpul pentru alergat, undeva, pentru trecut linia de sosire, undeva în lume e timpul pentru noapte bună!