Everything I wanted

Mi-am luat cireșe și căpșuni și caise. Le gust și spun aceleași vorbe spuse deja de sute de mii de ori, în zeci de ani: ce dulci sunt! dar parcă nu au gustul acela, de odată! Pentru fiecare dintre noi, acest odată înseamnă lucruri foarte diferite. Și totuși pentru toți există câte unul. În fine, cireșele mele sunt coapte, iar caisele acrișoare. Îi dau jumătate de caisă lui Oreo, unul dintre porcușorii de guineea, și ea primește docilă darul.

Rup bucata asta de timp precum rupi din poveste orice bucată de viață pe care o ascunzi sau o uiți sau o lași deoparte. E doar un pic de ziuă între toate zilele,  un pic de dulce între miile de cireșe și căpșuni cu sau fără frișcă.  Oprim narațiunea personală cu un fel de telecomandă invizibilă, cu on și off, cu sound up și down.

Sunt OK. Clipe de calm, de atenție lucidă. Sună din ce în ce mai tare liniștea, valurile Dunării în depărtare, norii de ploaie. Caisele se coc fără zgomot. Florile de salcâm s-au trecut și totuși nu e nimic poetic în asta. Ce este fain? Că te trezești pentru alte planuri, că îmbraci o pereche de pantaloni cu o curea deja pusă, că îți plimbi tălpile pe drumuri neasfaltate, că țipă un pescăruș pe un acoperiș de bloc. Găsești ce nu cauți.

Am râs de prețuri ciudate la cireșe, de doi amărâți-păpuși de televiziune, de virus și moarte, de șiragul de mărgăritare de pe cerul nopții. Am râs de zei și oameni, de viață și de moarte (din nou), căci ele sunt sensuri, sunt povești ale noastre. Povești cu cireșe și căpșuni și caise pe jumătate mâncate. Pe toate celelalte le trecem la orgolii, răzbunări și lacrimi invizibile. Le trecem la tăceri, liniște și foc.

OK!

…To kill a shrike bird

Am auzit pe cineva care declara că nu are nimic important de spus. Nu am citit nicio carte, nu m-am plictisit, nu am mai intrat pe blog de vreun an. În rest, toate sunt așa cum le știi. Păsările cântă ca întotdeauna, oamenii răspund cu umor la durere, caută rețete pe net, mai dau cu aspiratorul, mai înjură un idiot, mai ciocnesc un pahar de vin și fac planuri.

Miroși frunzele după ploaie, râzi de eroi închipuiți, te gândești să te tunzi și crezi că apa aduce mereu cadavrele la mal. Între timp Netflix, un Sebastian Michealis mai neutru, îți servește povești faine. Planurile rămân agățate în boscheții de pe mal. Tălpile goale simt crenguțe și pietriș, nisip fin, vorbe sparte, țigări stinse. Toți romanticii nu văd că după plimbare trebuie să-ți tragi șosetele pe picioarele umede și apoi să încalți pantofii (un gest prozaic)… mereu rămâne acolo senzația că ai luat cu tine praful prin care ai călcat.

Imaginea de azi nu e cu șemineu și foc și ceai aromat, nu e cu zăpadă privită prin fereastra aburită de cafeaua fierbinte, nici măcar cu ploaie pe frunze galbene de octombrie.  Deși clișee, sunt plăcute. Dar azi este cu frunze verzi și soare și păsări. Cu ferestre de blocuri urâte, cu miros tare, de primăvară. De fapt, cu nimic impresionant și demn să mă oprească în loc. Și cu toate astea așa de banale, este cu liniște. Doar clipe în care se aude ritmul tuturor, valurile unei mări care îmi tot aduce scoici obișnuite la mal.

…orice pasăre are sensul ei pe lume

Stop. Repeat. Stop. Repeat

′Neața! De lene, de amorțeală, de clișeu. Nici măcar: bună dimineața! O jumătate de cuvânt rostită în ritm de zombie. O fi trecut un an? Știu, nu am mai scris de o groază de timp. Și acum, așa, ca un urs ieșit din hibernare, mormăi un  ′neața! în eter. Cred că nici macar un câine nu rămâne la fel de loial ca pagina asta albă. Mă întorc în același cerc lipsită de remușcări, dar cu aceleași compulsii. Nu contează cât este ora. Ca să parafrazez o vorbă de duh, undeva în lumea asta, este momentul pentru Buna dimineata!

Uneori, o mie de cuvinte zboară pe lângă urechile tale. Profunde, amuzante, incitante. Alteori, două-trei, obișnuite. Și totuși, primele se topesc în zilele de ieri, celelalte rămân cu rădăcini în vise. Iar nopțile sunt mai uniforme decât zilele. Nu este cumva ironic? Poate că ești adevărat doar noaptea.

Mă gândeam la cât de mult durează cuvintele… Un acum poate fi zeci de ani, un mereu, doar câteva luni. Un înțeleg e un cred, un nu știu, poate fi un zid. Îmi fac un selfie care îngheață acest eu pentru totdeauna în zâmbetul și hainele de acum. Alt selfie care îngheață alt eu în tristețea și hainele din alt acum. Și alte zeci si sute de selfiuri care îngheță zeci si sute de euri. În toate sunt eu, în fiecare sunt o bucată. Fericire înghețată cu aromă de vanilie. Și melancolie înghețată. Și alte sortimente. Iar eu sunt doar un liliac în zbor razant cu noaptea.

Diminețile tale nu sunt urmate de prânzuri și după-amiezi. Sunt doar zile rupte și lipite apoi la nimereală. Ar putea urma chiar și patru dimineți una după alta. Ce ironie! Dar fiecare dintre ele seamănă cumva cu bucăți de maratoane și bucăți de perfuzii de revenire. Undeva în lume e timpul pentru alergat, undeva, pentru trecut linia de sosire, undeva în lume e timpul pentru noapte bună!

Party & fog

De vreo câțiva ani, în octombrie, miroase a vară. Împrăștii frunze galbene pe alei și îmi ridic mânecile cămășii mai sus de coate. Oricum clipesc de câteva ori și începe să picure, să treacă zile, să coboare ceața și să-mi înfășor eșarfa mai strâns în jurul gâtului. Sfârșitul de toamnă se sufocă în globuri, sclipici și clopoței de ceramică pictată. Număr puncte între zile sălbatice. Un fel de ștafetă din sărbătoare în sărbătoare. Iar între ele doar lanțuri groase din zale de zile care se strâng de gâtul nostru.

E noiembrie și asta înseamnă Festival de Operă. Desuet? Și ce dacă? Azi nu e nimic poetic. Simt aglomerat și prozaic. Am vazut un film finlandez, Omul Pelican, o cioară cu o nucă, pe marginea străzii, niște probleme de matematică și câteva praline rămase într-o cutie. Am pus crizanteme albe într-o sticlă de bere, verde. Mi-e dor de cizmele de cauciuc. Într-o fotografie de pe facebook se comenta legat de cizmele alea. Iar tot ce voiam eu era să prind nori în plase. Când plouă mie-mi miroase a Norvegia.

Poate că uneori am nevoie de mii de kilometri depărtare. Spuneam într-un alt text că e doar o iluzie distanța. Acum spun că e o iluzie a iluziei. Și nici atât. În final tot ce contează este imaginea unor brațe care dansează pe o tastatură, între vechi și nou, între realitate și fantezie.

Let’s party!

Undead

Ritm. Miros de cafea și ritm. Pași prea aproape sau prea departe. Intri pe ușă ca și cum camera e veche și nevizitată. În tine, bate un magnet. Mesteci dropsuri și te lași târât spre polul opus. Dansezi pe aceleași podele, miști același decor, pui aceleași măști, faci aceleași reverențe, cad aceleași cortine. Zâmbetele de la final sunt la fel de trecătoare.

Doar unele voci mă leagă. De câte ori repet formule magice fără efect, de câte ori privesc direct în suflet… Fuck off! I turn my back and fuck it up… De câte ori cad frunze galbene, de octombrie, de câte ori rulează pe repeat beaturi de rap…

De data asta zgomotul acoperă prea mult din zi. Tramvaiul alunecă peste pașii celorlalți, trec pe sub schele râzând de superstiții cu moarte, înțeleg că ceva a murit, urc peste pași în alte tramvaie, mă întorc în zgomotele și zâmbetele celelalte cu o promisiune.

Masca e pe masă, oglinda, cu fața la perete, octombrie se scutură de apa de mare, sărată, iau căștile, geaca neagră și închid ușa camerei vechi ca și cum n-ar fi existat niciodată.

Let’s leave the atmosphere

A trecut februarie? Din nou, același interval de timp ciudat, ca o pauză, ca un moment în care Universul își pune mâinile pe genunchi și-și trage respirația. Un eu crezând fantasme, un eu cu o baghetă magică și o pelerină neagră atingând un Univers maleabil… Și apoi un alt eu cu ochii deschiși. Doar un pumn de nisip risipit. Castel din cărți de joc, împrăștiat pe podea. Lângă mine zâmbete, muzică, dileme, curiozități pisicești. În rest, o lume goală.

Cu cine vorbești? Cine te aude? Fiecare are urechi doar pentru sine, întoarse în sine însuși. Când te ascunzi, nu pleci, de fapt, nicăieri. Doar că pare că nu mai ești deloc. Unele voci vin prea de departe. Pe unele le ignori, pe altele doar le tolerezi. Acum e bine, e puțin cald și puțin neastâmpăr. Pernele sunt mai moi, mai șifonate. Oamenii, mai ușori, lumina, mai multă. Podeaua plină cu de toate, surâs, muzică, răspunsuri, indiscreții. În rest, o lume plină, lucioasă.

Nu știu pe unde sunt, poate tot aici, de unde nu am plecat niciodată. Nu aștept, nu uit, nu alung fantasmele. Sunt aici râzând, cu nasul în vitrină. Nu mai am prea multe monede pentru jocul electronic. Posibil ca totul să fie înăuntru, printre mecanisme, fire, canale… Sunt aici, în toate astea, în spatele cortinei.

Ori aplauzi și pleci, ori vii în spatele scenei!

Near and far away

„We explored the Earth looking for women. Even went to the Moon, just to see if there was any women there. That’s why we brought that little car, why would you bring a car, unless there’s some chance of going on a date ? What the hell were they doing with a car on the Moon ? You’re on the Moon already!!! Isn’t that far enough ?!”  (Jerry Seinfeld)

Azi sunt obosită. Am senzația că nu am dormit de două zile. Dar e plăcut. Ascult printre rânduri, comedie clasică. Și zâmbesc la profunzimi mai puțin amuzante. Într-adevar, de unde dorința asta de a urma un „mai departe”, oricât de departe ai ajunge?! Isn’t the Moon that far enough?! Nope. Te simți, deodată, un hamster alergând pe o roată. Unde fugi?

Când ai simțit ultima dată fericire? Unde erai? Ce făceai? Am auzit întrebarea asta întâmplător, habar nu mai am unde. Dar m-a surprins răspunsul venit cumva instinctiv. Poate mirosul de ozon, iarba verde si umedă, cărarea abruptă sau poate liniștea absolută?! Sau poate acel „mai departe” de tot și de toate. Poate înfruntarea Lunii aride sau terenul bolovănos și lipsit de atmosferă din tine însuți?! Ori pur și simplu pauza pe care ai pus-o la tot.

Te întorci cu fața la perete și adormi. Te ridici, deschizi niște cărți, le mai muți locul… încălzeși mâncarea, verifici instagramul, răspunzi scurt la un apel, notificările de pe WhatsApp te enervează. Afară e o iarnă amorțită. Dar Dunărea miroase la fel. Și brazii sunt la fel de înalți, marea înghite la fel de încet din faleză, departe e tot liniște, în tine, aceleași gratii închid aceeași fantomă.  Când ai fost ultima dată fericit?

 

Smell the rain

Sunt niște prăjituri cu multe straturi de foi și cremă. Nu știu cum se numesc, dar e amuzant gândul că îmi amintesc de oameni. Că orice trăiești se așază strat, în tine, uneori mai moale, alteori mai dur, uneori fragil și sfărmicios, alteori prea greu de rupt. Că nimic nu ar fi cu totul fără bucăți crocante și arome dulci, rămase pe buze.

Când ți-e teamă, nu ai timp să rămâi prea mult într-un loc. Chiar dacă acel loc e în tine însuți, te oprești, tragi o gură mare de aer și pleci către primul lucru banal pe care îl ai de făcut. Poate nu ai plătit o factură, poate trebuia să suni pe cineva, poate s-a terminat apa din bidon și nici măcar nu ți-a rămas vreo cutie de bere în frigider. E ceva între casnic, viață de om mare, ceva călduț sau puțin enervant. Nu frige și nu-ți îngheață degetele. E nimic important amestecat cu puțină teamă și puțină nebunie.

Nu-mi plac mereu dulciurile, precum nu-mi plac mereu oamenii. Mă plimb prin orașul ăsta care miroase a asfalt umed și calc prin bălți cu satisfacție amorțită. Aș merge direct pe centru și mi-ai spune că nu e bine, că e murdar și posibil, vreo groapă. Aș remarca uimită o umbră în mișcare, pe un zid scorojit, chiar dacă în fapt sunt doar faruri aprinse, realități obișnuite…

Sunt niște realități cu multe fațete mai clare și mai obscure. Nu le cunoaștem pe toate, dar e amuzant gândul că le descoperim la fel.  Că orice gând e un tobogan pe care aluneci spre același punct. Că ne privim în oglinzi mute și aș lua o piatră să le sparg pe toate, dar tot ce mai am e doar nisip.

Ce simți?

Just a video converter

Uneori zăpada topită și bălțile de lângă borduri mă opresc brusc în mijlocul unei fraze țipată în gând. Miroase a departe, a țară străină și faină, a soare mic, nordic. Sunt fire de iarbă, câte un ambalaj de biscuiți, poate un câine ce-și face nevoile naiv lângă omul cu o țigară în mână și privirile ocupate de telefon. Se închide un Univers zgomotos, în timp ce fraza aia alunecă iar în prim-plan. Ce spuneai? Aha! Poate o fi așa, dar nu pot face nimic. Sau nu vreau.

Calendarul îți numără zile și luni din punct în punct. Și, ahh, sunt milioane de puncte, iar tu doar un creion ce-și tocește mina dintr-unul în altul! Pe hartă sunt câteva grade, uneori cu plus, alteori cu minus, exact ca în oasele tale. Hmm, nu mă auzi clar pentru că niciodata nu am fost eu. Închizi un Univers liniștit, în timp ce muzica sună din ce în ce mai tare.

Sunt câteva străzi pe care ne dezmorțim pașii, câteva mese unde ne bem cafeaua, câteva chipuri în care ne odihnim inimile.

Pe margini, printre copaci, sunt bucăți de pământ umed, mușchi verde, iarbă abia încolțită…ochiuri de apă care-ți lasă urme murdare pe manșeta pantalonilor…câte un câine mic, alb și creț. Sunt toate obiectele la locul lor, toate așezate de parcă ar fi trecut femeia care face curățenie si le-a mai schimbat puțin poziția, dar nu e deranjant. În fond, totul se mișcă pe aceeași bandă magnetică printre piese de stare, primăveri amorțite si glasul care te face sa zâmbești.

Doar zâmbetul nu este acolo.

 

Eco!

Primul impuls a fost sa verific data. 25 ianuarie. De ce? Din ce impuls te agati de repere? De ce nevoia asta de data, loc, obiecte statice si clare? Deja revenirea asta seamna cliseic de mult cu vreun mit in care eroul apare ciclic. Ok, e doar 25 ianuarie, nu prea devreme, nu prea tarziu. Pentru nimic.

Ce se mai aude? Cine-a mai murit? Ce mai traieste? Nici macar nu conteaza. Ce nihilism de duzina! Peste care se aglomereaza nevazut un val de filme bune si proaste, tristeti c-a disparut cate-o fiinta buna, furii rapide pe teme politice, satisfactii intelectuale cu berea in mana, zambete desenate pe genunchi de om tanar. Si raman toate, la naiba, in frumusetea ta nebuna!

Cred ca nimeni nu pierde si nimeni nu castiga. E o tabla clasica de joc. Eu trag o carte, tu una. Uneori stam o tura. Uneori avansam sarind casute. Uneori luam puncte, alteori lasam soldati la vatra. Sunt obositi si chiar raniti. Si poate au medalii. Dar nimeni nu pierde si nimeni nu ridica victorios pumnii in aer. Caci nimeni nu se opreste pe margine sa priveasca. Doar viata castiga, iar noi respiram dezolati, amuzati, apatici, incurca-lume, in oala asta de ciorba.

Ce mai faceti, dragilor? Mai respirati? Ce?