The unsuspecting things

Au înflorit copacii și alte banalități de genul ăsta. Lumea curge spre viitor crezând despre ea însăși că este relevantă. Pe fundal aud ”Capra cu trei iezi” și mă gândesc la poveste și povești. Azi sunt două feluri de sunete. Improvizații neoclasice și basme. Sunt două feluri de probleme, capitaliste și despre empatia celorlalți. Sunt două discursuri, Derrida și stand up. Azi vine un fel de pauză la altă pauză.

Sunt uneori lucruri pe care le știi? Le auzi, le simți, undeva în tine, ele sunt cu siguranță acolo? Și cu toate astea nu sunt în exterior nici măcar ca semne. Te-ai dezbrăcat de alchimie, de misticisme și le ignori puțin iritat. S-a cam umplut paharul cu dileme. Iar între timp, au înflorit copacii.

Când nu mai este nimic de căutat, rămâne să căutăm încă ceva. Sunt sensuri ascunse în sensuri, ascunse în alte sensuri, ca un fel de fotografie cu Derrida, cel de mai sus, și Eco, la o masă rotundă. Și oricât ai fugi, rămâi pe loc. Așa că ești puțin fericit, puțin obosit, puțin enervat, puțin amuzat, puțin plictisit, puțin manipulat (deși nu crezi asta), puțin intuitiv, puțin prost, puțin încăpățânat, puțin empatic, puțin îndrăgostit, puțin cu gândurile duse departe, departe, departe…

Și mai ești încă puțini aici.

Close enough

Tăceri lungi și câțiva nori gri. Un fel de liniște ca de mormânt, ca de stat pe o piatră și vorbind cu altele. Întrebări mute și răspunsuri absente. Un zbor lin deasupra unui cuib de cuci. Am chef de filme vechi, văzute, de piese ascultate și ieșite din modă, de căni de ceai pe jumătate reci, de senzația că îmi răspunzi atunci când te strig. Am chef de ploaie și de cuvinte spuse cu ochii.

Totul este atât de aproape, aproape palpabil. Ca și cum ai atinge fericirea pe coadă. Ca și cum ar fâlfâi pe lângă tine un vis, planând. Cum ai simți mirosul fricii altora. Și totuși, în toate zgomotele astea, tăcere. Este tăcerea unui mesaj scris și șters, unei fotografii ascunse și apoi uitate, unor obiecte aruncate într-un colț întunecat. Tăcerea unei căutări până la jumătate, a unui drog dulce.

Cât de aproape poți ajunge? Citesc textul ăsta și el se mișcă, devine o ființă isterică și paranoică. E calm, moale, privind într-o parte. Apoi se zburlește. Frustrat și dureros. Îi vine să țipe, să zguduie și să ceară satisfacție. E un om cu o mie de întrebări. Și poate doar una importantă. Un om care se așază pe o piatră, lângă tine și așteaptă.

De aici, de jos, doar liniștea se aude.

What if…

Cred că cel mai frumos labirint în care am intrat era unul din arbuști înalți, verzi. Era creat pentru amuzament și fiind total inofensiv, nu puteam decât să intru în joc și să caut centrul. Poate ca a fost singurul labirint plăcut. Restul sunt așa cum le știi: întunecate, dure, adânci. O dată ce ai deschis o poartă , nu-ți rămâne decât să cauți Minotaurul.

Acum e liniște, mult prea liniște. Iar strigătele se pierd în abis. Chiar dacă există un drum, el doar ajunge la ceea ce cauți. Cel care trebuie să-l aleagă ești tu. Căci drumul singur nu valorează nimic fără ființa care îl parcurge. Spațiul înghețat în timp păstrează doar fericiri moarte. Măști vesele, secvențe de râs reluate la infinit, o mângâiere fără început și fără sfârșit și mai ales cuvinte… cuvinte-ecou, fără corp, fără energia care te arde sau te îngheață.

Eu sunt în centru. Poate că sunt cel mai departe de ieșiri, de margini, de porți către libertate. Dar sunt acolo unde poți simți liniștea pe care o ascunde marea în adânc, acolo unde poți simți zborul deasupra unui vârf de munte, acolo unde adrenalina și calmul dansează împreună.

Caută-mă! Căci am fost mereu în același loc din tine.

The phantom of the past

Mergem pe clișee de Crăciun și pe obișnuințe. Poate fără să conștientizăm, repetăm aceleași plăceri în fiecare an. Dar la pachet cu ele , căutăm aceleași uși secrete, prin care evadăm în buclă. Le găsim, le deschidem și încercăm iar și iar sperând că ceva va fi diferit.

Erau ochii tăi, nu? S-au întors, dar privirea a rămas. Crezi în fantome? Desigur că nu din cele clasice, din filmele horror. Dar poate că acelea ar fi cele mai inofensive. Celelalte, personale, sunt problema. Cele care îți mișcă gândurile, nu obiectele. Cele care privesc direct în inimă. Nu au nevoie să treacă prin tine pentru a simți fiori… E de ajuns să alunece tăcut pe lângă. Nici macar nu e nevoie să te privească mai mult de 3 secunde.

Dar fantomele dispar în mulțimea gri și zgomotoasă. Acolo unde căutai tu să evadezi, de fapt. Mă întreb: evadăm din ceva, de ceva sau spre ceva?

Suntem două oglinzi mute, în așteptare. ”Whose is that shape in the shadows? Whose is that face, in the mask? …Let the dream begin, let your darker side give in to the power of the music of the night.”

It will be forever, won’t it?

Sunt zeci de filme și mii de piese. Sunt zeci de mii de vorbe într-un nor virtual, zeci de mii de suflete și doar câteva bătăi de inimă de un anumit fel. De la început, aceleași.

Mi-am amintit de Peșterile Lascaux și de ființa aceea troglodită care-o fi luat un cărbune în mână și a desenat pereții cu el. Oare cui voia să-i arate cerbul? sau taurul? sau alte vietăți? Și de ce? Ce ne îndeamnă pe noi să închidem gura și să luăm cărbuni sau camere de filmat sau sunetele de pe portativ și să le facem să fie în lume? Mi-am amintit apoi, surâzand, de trubadurii francezi. Îmi par acum penibili și bombastici. Dar cât de serioși or fi fost sau cât curaj or fi avut?

Între timp s-au adunat zeci de filme cu bătăi de inimă, mii de piese, zeci de mii de vorbe care poate că sunt doar un ecou al primului troglodit cu un cărbune în mână. În rest, doar oameni unici, cu tăceri unice.

Iar numărăm invers. Repetăm același rit și așteptăm victorii. Uneori ele vin seci și prinse cu lanțuri de realitate. Alteori ele nu sunt decât secunde din noapte, care par vieți întregi, ca în Inception. Dar mai trece un an, încă unul, încă unul… Și unele cuvintele se destramă, abur rece în noapte. Altele încă râd ca pescărușii deasupra unor valuri. Altele apar pe pereți cu semnătura lui Banksy. Apoi cresc și cresc, ziduri bizare, suprarealiste, din cărămizi de gheață, de granit, de ceață, de sunete, clape de pian și corzi de bas, fotografii alb-negru, toate la un loc și multe altele deasupra.

Poate că va fi pentru mereu…va fi până departe-departe…până la păsări și la stele și la filme artistice, siropoase. Dar nu va conta cu adevărat. Căci între timp au crescut ape și câmpuri și dealuri și munți. O lume întreagă agitată, veselă, ignorantă. O planetă plină și mare, o coardă întinsă și două capete.

Bang! Bang! It will be until the fucking end.

If we ever…

Sunt cam amorțită. Zile cețoase în care am descoperit senzații clare. Mă opresc, îmi permit empatii, mă retrag, alunec în overthinking. Înot în toată mâzga asta noroioasă și prefer să tac. Uneori trăiesc mici victorii. Împotriva nimănui. Poate că este doar oboseală și atât. Oameni din diverse locuri umplu cuvintele până devin foarte grele, foarte pline, ca niște baloane întinse și lucioase. Alteori le curăță și le varsă tot sângele fierbinte. Rămân asemenea unor saci goi care așteaptă pe un raft.

Alegi să joci doar  Shakespeare? În fond, aceiași spectatori vor râde și la Beckett, vor plânge și la Sartre. Ei sunt acolo să aplaude, să admire și să plece uitând. Poezia se citește doar pe scenă. După ce ai coborât scările, ea este doar viață și poate o țigară pe jumătate fumată. Și atunci te întorci on hard ground, tăcând. Pentru că păsările nu vorbesc, pentru că pe mijlocul mării nimeni nu aude strigătele nimănui, pentru că pe o stradă goală, doar răsăritul te așteaptă în depărtare.

Așa cum șarpele își înghite coada, cum în fiecare decembrie jucăm aceeași piesă, cum mai tăiem de pe liste dorințe îndeplinite, cum reproducem vag aceeași Groundhog Day, așa vom închide încă o dată alarma telefonului de dimineață și vom trece orbi spre ce ne va lega încă o dată de aceleași lucruri nespuse.

Sleepy monster

Îți deschizi somnoros ochii în noiembrie, mereu în toamnă, ca și cum ar exista doar octombrii și noiembrii pe lume. De mult timp, parcă doar asta există. Așteptări de frunze moarte, de vânt rece, de nori și ceață. Aproape ca devin enervante zilele însorite ( deși sunt bune pentru un grătar sau o plimbare pe munte… am ieșit brusc din literatură în cotidian. Suntem ceea ce suntem, hai să nu ne mințim! Dar să revin…). Cu cine vorbești în gând? Cu mine, cu tine, cu ea? Pe cine visezi? Doar octombrii cu vin în pahar. Detașări intenționate, vulgarități și orășenisme. Un altfel de tu, mai prozaic și mai dezgustător.
Ai schimbat culori nu doar pe haine. Lumea ta, esența, dorințele, tot-tot dezvăluie alte chinuri. Ai ales frumuseți și plăceri crude, de primăvară. Și acum ce va fi? Mergi pe același fir al oamenilor? Te obișnuiești, accepți, cauți lucruri, pui ceasul să sune dimineața? Sau treci dintr-un univers în altul cu gândul că fiecare dintre ele ar fi mai bun decât celălalt? Ce datorie îndeplinești? De ce sacrificiu fugi? Sau poate că nu cauți decât ce nu ai…

De data asta nu știu ce să-ți zic. Nu am soluții minune. Nici vorbe adânci, nici sensuri ascunse. Nu am nimic. Așa am rămas cu toate octombriile și noiembriile mele. Toate vorbele mari s-au adunat pe Pintrest. Aici, nu sunt decât eu.
Azi-noapte am visat Moartea. Mergeam cu ea într-o căruță săracă la care erau înhămați doi cai. Mi-a dat hățurile și mi-a zis să am grijă pe drumul de țară, îngust. Duceam Moartea undeva, dar nu știu unde. Și caii mergeau rapid, hurducăind căruța. Iar eu, cu hățurile în mână, mă gândeam la ce mă gândesc mereu…

La ochii monstrului adormit.

Everything I wanted

Mi-am luat cireșe și căpșuni și caise. Le gust și spun aceleași vorbe spuse deja de sute de mii de ori, în zeci de ani: ce dulci sunt! dar parcă nu au gustul acela, de odată! Pentru fiecare dintre noi, acest odată înseamnă lucruri foarte diferite. Și totuși pentru toți există câte unul. În fine, cireșele mele sunt coapte, iar caisele acrișoare. Îi dau jumătate de caisă lui Oreo, unul dintre porcușorii de guineea, și ea primește docilă darul.

Rup bucata asta de timp precum rupi din poveste orice bucată de viață pe care o ascunzi sau o uiți sau o lași deoparte. E doar un pic de ziuă între toate zilele,  un pic de dulce între miile de cireșe și căpșuni cu sau fără frișcă.  Oprim narațiunea personală cu un fel de telecomandă invizibilă, cu on și off, cu sound up și down.

Sunt OK. Clipe de calm, de atenție lucidă. Sună din ce în ce mai tare liniștea, valurile Dunării în depărtare, norii de ploaie. Caisele se coc fără zgomot. Florile de salcâm s-au trecut și totuși nu e nimic poetic în asta. Ce este fain? Că te trezești pentru alte planuri, că îmbraci o pereche de pantaloni cu o curea deja pusă, că îți plimbi tălpile pe drumuri neasfaltate, că țipă un pescăruș pe un acoperiș de bloc. Găsești ce nu cauți.

Am râs de prețuri ciudate la cireșe, de doi amărâți-păpuși de televiziune, de virus și moarte, de șiragul de mărgăritare de pe cerul nopții. Am râs de zei și oameni, de viață și de moarte (din nou), căci ele sunt sensuri, sunt povești ale noastre. Povești cu cireșe și căpșuni și caise pe jumătate mâncate. Pe toate celelalte le trecem la orgolii, răzbunări și lacrimi invizibile. Le trecem la tăceri, liniște și foc.

OK!

…To kill a shrike bird

Am auzit pe cineva care declara că nu are nimic important de spus. Nu am citit nicio carte, nu m-am plictisit, nu am mai intrat pe blog de vreun an. În rest, toate sunt așa cum le știi. Păsările cântă ca întotdeauna, oamenii răspund cu umor la durere, caută rețete pe net, mai dau cu aspiratorul, mai înjură un idiot, mai ciocnesc un pahar de vin și fac planuri.

Miroși frunzele după ploaie, râzi de eroi închipuiți, te gândești să te tunzi și crezi că apa aduce mereu cadavrele la mal. Între timp Netflix, un Sebastian Michealis mai neutru, îți servește povești faine. Planurile rămân agățate în boscheții de pe mal. Tălpile goale simt crenguțe și pietriș, nisip fin, vorbe sparte, țigări stinse. Toți romanticii nu văd că după plimbare trebuie să-ți tragi șosetele pe picioarele umede și apoi să încalți pantofii (un gest prozaic)… mereu rămâne acolo senzația că ai luat cu tine praful prin care ai călcat.

Imaginea de azi nu e cu șemineu și foc și ceai aromat, nu e cu zăpadă privită prin fereastra aburită de cafeaua fierbinte, nici măcar cu ploaie pe frunze galbene de octombrie.  Deși clișee, sunt plăcute. Dar azi este cu frunze verzi și soare și păsări. Cu ferestre de blocuri urâte, cu miros tare, de primăvară. De fapt, cu nimic impresionant și demn să mă oprească în loc. Și cu toate astea așa de banale, este cu liniște. Doar clipe în care se aude ritmul tuturor, valurile unei mări care îmi tot aduce scoici obișnuite la mal.

…orice pasăre are sensul ei pe lume

Stop. Repeat. Stop. Repeat

′Neața! De lene, de amorțeală, de clișeu. Nici măcar: bună dimineața! O jumătate de cuvânt rostită în ritm de zombie. O fi trecut un an? Știu, nu am mai scris de o groază de timp. Și acum, așa, ca un urs ieșit din hibernare, mormăi un  ′neața! în eter. Cred că nici macar un câine nu rămâne la fel de loial ca pagina asta albă. Mă întorc în același cerc lipsită de remușcări, dar cu aceleași compulsii. Nu contează cât este ora. Ca să parafrazez o vorbă de duh, undeva în lumea asta, este momentul pentru Buna dimineata!

Uneori, o mie de cuvinte zboară pe lângă urechile tale. Profunde, amuzante, incitante. Alteori, două-trei, obișnuite. Și totuși, primele se topesc în zilele de ieri, celelalte rămân cu rădăcini în vise. Iar nopțile sunt mai uniforme decât zilele. Nu este cumva ironic? Poate că ești adevărat doar noaptea.

Mă gândeam la cât de mult durează cuvintele… Un acum poate fi zeci de ani, un mereu, doar câteva luni. Un înțeleg e un cred, un nu știu, poate fi un zid. Îmi fac un selfie care îngheață acest eu pentru totdeauna în zâmbetul și hainele de acum. Alt selfie care îngheață alt eu în tristețea și hainele din alt acum. Și alte zeci si sute de selfiuri care îngheță zeci si sute de euri. În toate sunt eu, în fiecare sunt o bucată. Fericire înghețată cu aromă de vanilie. Și melancolie înghețată. Și alte sortimente. Iar eu sunt doar un liliac în zbor razant cu noaptea.

Diminețile tale nu sunt urmate de prânzuri și după-amiezi. Sunt doar zile rupte și lipite apoi la nimereală. Ar putea urma chiar și patru dimineți una după alta. Ce ironie! Dar fiecare dintre ele seamănă cumva cu bucăți de maratoane și bucăți de perfuzii de revenire. Undeva în lume e timpul pentru alergat, undeva, pentru trecut linia de sosire, undeva în lume e timpul pentru noapte bună!