Singuri

  Praful s-a rotit de cîteva ori în aerul şi aşa prea uscat purtând cu el tot felul de frunze şi gunoaie. Mă usturau ochii, iar gustul ăla de sticlă sfărmată îmi ocupase până şi gândurile.Ceasul arăta ora 9.30.Întârziasem la club şi iar aveam să aud acelaşi repertoriu monoton despre “ce se întâmplă atunci când întârzii”…….problema era că deja nu prea se mai întâmpla nimic…nici măcar privirea chiorâşă a Monitorului Principal nu mai provoca nimănui vreo mică tresărire. Ne obişnuisem cu ochii din jurul nostru, ignorându-i aşa cum ignori o pisică ce toarce la picioarele tale toată ziua.
Îmi plăcea ce făceam…cu toate nemulţumirile MP-ului fetele se străduiau să danseze sincron chiar dacă unele dintre noi aproape ca ţineau locul monitoarelor secundare în ceea ce priveşte sclifoselile şi „indicaţiile” promte în observarea şi atenţionarea greşelilor. Dar în fond ,toate veneam acolo sa ne distrăm şi mai ales dintr-un motiv care………
„Te rog ceva, fată dragă!După program trebuie să plec urgent…poţi să-mi duci şi mie la vestiar echipamentul?”
Tocmai terminasem repetiţia la prima categorie de paşi, aşa că aveam trei minute libere.
Nu puteam să deschid o discuţie; îmi trebuia mai mult timp la dispoziţie. Nu voiam să mai greşesc a doua oară în aceeaşi zi…Nu-mi rămânea decât să spun un „da” printre dinţi. Nimeni nu avea timp acolo. Nici măcar eu. Nu ştiam şi nu voiam decât să dansăm…restul?! îl sesizam mai pe urmă.
Veneam în sala verde de la etajul trei de două ori pe lună. Eram trei grupe de fete,inegal împărţite. Ne găseam acolo cu o singură dorinţă—dansul. Acolo,de fapt,ne-am şi cunoscut. Ciudat, între atâţia oameni din micul oraş ,nu ştiam nici o dansatoare…şi chiar după trei luni totul părea ca la început. Fetele munceau cu toată fiinţa lor în echipă…doar atât…în afara ei redeveneam nişte străine. De unde ştiau de clubul de dans? Cine le chemase acolo? Dar eu?
Cum de frecventam clubul ?
Din vara asta trecuseră vreo două luni caniculare şi cerul nu dădea nici un semn c-o să se producă cine ştie ce schimbare.Vânt şi praf…locuitorii permanenţi ai oraşului. Nici sala verde nu era prea diferită.Aparatul de aer condiţionat ne amăgea cu-n fel de boare, iar praf…zâmbeam în gând…doar de pe tălpile pantofilor tociţi. Îmi terminasem programul. MP-ul lucra nişte informaţii. Nu ne mai privea. Monitoarele secundare se închiseră automat. Aşa, după atât timp, era prima dată cand îmi venea să râd de computerele acelea mari, de oamenii care le instalaseră acolo, spuneau ei, pentru ca supravegherea să fie mai facilă. Îmi venea să râd de numele lor ce-mi aminteau de cărţile SF din copilărie. Dar tot gândul meu îmi dădea şi o undă de teamă şi suspiciune. În fond eram printre străini ,pândită în fiecare clipă de calculatoare uriaşe(construite aşa tocmai pentru a nu trece neobservate în monotonia lumii de azi), într-o cameră verde cu oglinzi lungi. Şi tot ce făceam îmi provoca o plăcere stranie, dureroasă.
Dulapurile din vestiar stăteau să se prăbuşească la o primă lovire mai forţată.Lacăte?Chei?Un umăr în tabla ruginită şi uşa se înţepenea până la urmatoarea izbitură. Dar nici cheile nu prea ar fi folosit. Nici nu era ce să se fure şi nici nu se putea fura ceva. Mi-am aruncat leneşă pachetul pe un raft şi am închis vestiarul în urma mea.Venisem ultima şi plecam tot ultima.
Aşa mă obişnuisem.Nu ţin minte să fi venit vreodată altcineva după mine.Şi mai mereu, atunci cand se termina programul, fetele dispăreau cât de repede puteau. Aveau „o problema” sau nici eu nu mai ştiu…cert era că plecau imediat. Satisfacţia de pe chipurile lor dispărea odata cu ultimii paşi din sală. Privirile deveneau în acele momente placide,seci, impenetrabile.
Săptămâna aceea m-am întrebat de mai multe ori ce fac eu acolo,ce îmi doresc?Dar mereu îmi pierea cheful de a rezolva probleme şi o lăsam pe altă dată. Ieşeam seara în oraş, pe răcoare. Praful bântuia străzile până târziu.Odată cu el străbăteam şi eu îngustimile cartierelor lăturalnice. De multe ori le-am văzut pe fete în locurile pe care le frecventam. Dar ori erau prea departe de mine ori se prefăceau că nu mă recunosc şi plecau grăbite. Cu mine or fi avut ceva ,ca nu prea mă arătam zâmbind pe la club,dar între ele?Căci le-am surprins de câteva ori cu acelaşi comportament distant şi când nu eram eu în raza lor de vedere.
Mergeam din când în când şi printr-o bodegă spălăcită.Cristiana mă adusese odată acolo şi pierdeam timpul cu beţivii. Nu-mi plăcea…nimic…mă duceam tocmai pentru că nu-mi plăcea.
O fi şi asta vreo formă de masochism……
Colindam străzile cu zgomote de prăbuşire,de furtună,de râu de munte.Nu-mi plăcea nici că degetele de la picioare se făcuseră negre de praf, nici că pe mâini mi se cunoşteau linii negre, urâte.Dar ceva nespus mă ţinea acolo.
În ultimul timp am realizat ca mă trezeam pe la orele trei, patru p.m. făra să fi mâncat nimic sau aproape nimic. Nici eu nu mai ştiu cum îmbătrânisem în mine. Nu realizam cine m-a îndemnat să închid ochii la tot şi să înaintez orbeşte într-un surogat de fericire.

*

Cu mărul într-o mână şi cu un papuc în cealaltă mă învârteam prin casă. Gresia rece nu îmi făcea bine nici atunci când mă refugiam din canicula oraşului în bucătarie.Aşezată pe un scaun îmi revedeam interior toate activităţile de peste zi. Fusesem şi azi în cârciumă. Ciudat, tocmai acolo nu văzusem şi mai ales nu simţisem praful.
Doi bărbaţi de la o masă din stânga râdeau înecându-se cu vodka dinaintea lor. 
Pe pat rămăsese de ieri o carte de poezii. Am luat-o , şi râzând şi eu ca ei , citeam câte un vers încercând să mi le amintesc pe cele care urmau…o poveste de vreo sută de strofe.
Şi din nou, ei, îmbrăcaţi în salopete gri-petrol, cu mâinile bătătorite şi unghiile mari, negre, cu părul rar şi barba încâlcită, îşi întindeau oasele pocnind şi băteau ritmul cu pantofi dezlipiţi, murdari, greoi. Suna difuz o melodie comercială, iar bărbatul mai învârstă recita o strofă din Eminescu. Se supărase că celălalt îl luase în râs. Veniseră la noi să fim martore la pariul pe care tocmai voiau să-l facă.Cel cu poezia îi oferea 100.000 celuilalt, dacă tânărul îi va recita Arghezi; orice. Tânărul perora de ceva timp pe diferite teme, dar nu voia să-i dea satisfacţie colegului său de viaţă. Zicea că ştie, dar nu vrea. Recitatorul mărea suma din minut în minut. I-am rugat să ne lase şi au plecat la masa lor, fiecare ţinând-o pe-a lui.
Aşteptam fără grabă cafeaua „cu apă” ce o comandasem şi parcă nici una din noi nu se gândea să scoată vreun cuvânt. În dreapta, tipul care se pare că avea reşedinţa acolo ,căci îl găseam de fiecare dată când veneam la o cafea, aborda pe toţi cheflii cu zâmbetul pe buze şi cu pasiunea în ochi.”Ce zici, ai văzut filmul lui .X.? Ştii, am coloana sonoră de la…” Şi uite-aşa se trezea cu un comesean care vrând-nevrând intra în jocul lui cinematografic. Barmanul, un băieţaş cu ochi căprui, se răsucea printre mese.Spaţiul strâmt, doar cinci măsuţe de toate, cu pereţi vopsiţi albastru-murdar şi perdele vechi la geamuri părea uneori fără limite. Aveam impresia că oricât am încerca să câştigăm o cărămidă în plus din zidurile lui, tot va rămâne una necunoscută.
Mi s-a răcit mâncarea.Pe fundul ceainicului a mai rămas doar o mână de plante ude, cu miros de cireşe amare şi flori de câmp.E târziu. Totuşi la ora asta mai am timp să trag o fugă până la alimentară.Ceva mă face să ies din casă.Ceva mă cheamă înapoi.
Câteva seringi pe iarba din stânga parcului de copii; unu’ întins într-o baltă de praf privea prin mine.Mă înţeapă degetele de la mâna stângă.Feresc privirea şi trec mai departe. „N-ai cinci mii?” Grozav mod de salut la ora asta…Am început să râd, iar tipul din faţa mea m-a luat în braţe.Nu mai trecuse de mult prin oraş.Venea de acasă, şi, ca deobicei, încerca să facă rost de unde putea de bani. „N-am.” Un prieten e un Om.Ei sunt doar cobai ?!…Pentru mine, care urăsc chimia, oraşul ăsta e un laborator cu recipiente şi eprubete. Uneori amestecul de substanţe are culori pastelate…dar poate exploda.E tăcere şi încordare. 
Asta simţeam atunci: că sunt chimistul care dispune de laborator, un chimist inventat, o sumă de electroni, substanţa „cuiva” care „trăieşte” cu impresia că ea este creatorul.
Ne învârtim în ţarcuri: clubul de dans, acasă, pe la piaţă şi uneori „down town” cum spune englezul. Mi-era să mă duc să-mi fac manichiura. Avem chef de un sac de box şi de „Barbierul din Sevillia”…
Mai este destul până intră tura de noapte…ah, zgomotul ăla…Am plecat fără să privesc în urmă.
De data asta nici măcar nu am mai vrut să par că-mi pasă.Nu-mi venea să cred. Pentru prima dată nu-mi mai păsa nici de dans.Mergeam ca teleghidată pe strada principală.Tot pentru prima dată nici urmă de praf, iar eu perfect lucidă.La ora asta aş fi dormit şi-n picioare. Azi nu mai vreau nimic.Şi mâine voi vrea totul.Totul, pentru oraşul ăsta e nimic.
A trecut o săptămână. E cald şi e ceaţă…şi nu e nimic anormal.Va trebui să o găsesc pe Cristiana.M-am plictisit de ea şi totuşi simt o dependenţă.Dacă renunţ ce voi face? Voi găsi altă depen-denţă.Mă încalţ cu pantofii de la sală şi plec să o caut.Aşa trebuie.E devreme, e dimineaţă, este timp. Ce om vine la tine şi-ţi spune că e un prefăcut şi tu devii dependent de el?…Azi, in baie, am avut o viziune…hi hi…o „viziune”…imi reparam o ţeavă de apă caldă şi, nu ştiu de ce am ridicat capul spre fereastră.Geamul ăsta cât chipul unui om m-a făcut să simt cât de dragă îmi este copilăria.Ciudată asociere.Oricât aş urî casa în care stau,parcă deodată am simţit că în bucata aia de cer cât o foaie A4 este cuprinsă toată viaţa mea.Ce frumos era cerul în acel moment.De fiecare dată când voiam să evadez din lume deschideam geamul de la baie şi priveam orizontul.Poate pentru că era atât de sus pentru mine încât îl asemănam în subconştient cu un ideal…bucată albastră de cer, prea departe şi totuşi prea aproape de tangibil. Eram atât de mică încât nu puteam vedea etajul superior al blocurilor vecine.Vedeam doar cerul. Visasem într-o zi că mă urcasem pe marginea căzii de baie şi mă ţineam de pervaz. În acel moment un cutremur, parcă aşteptat, zgâlţâi camera atât de puternic încât am alunecat prin mica fereastră. Atârnam de partea exterioară a blocului, în gol, la etajul doi. Cu toate că sângele îmi duduia în timpane nu-mi era frică. Visul se repeta, uneori cu o mică schimbare: nu mai alunecam afară, ci mă sprijineam protejată de acelaşi perete.Totuşi aveam senzaţia că blocul încearca să se scuture şi să mă arunce.
Nu o gaseam. Adevaru-i că nici nu mă trăgea inima să o vad prea curând. Străzile cu oameni din ăia care până la serviciu au conferinţe cu ei înşişi mă făceau să aleg mai degrabă cartierele decât străzile mari. Iar Cristiana pleca la muncă pe jos, prin centru. Iubea aglomeraţia; cluburile la modă şi neturile. Avea tot ce-şi putea dori. La 22 de ani era director comercial. Pe net am cunoscut-o. Pe o pagină de matrimoniale…să zic mai exact, ea m-a cunoscut pe mine.Îmi zicea că i-am plăcut.Că vrea să vorbim, personal. Mi-am zis: de ce nu? M-a luat cu maşina( o primise cadou de Crăciun). Zâmbeam amintindu-mi că eu primisem pantofii pe care îi port astăzi, pantofii de dans. Era 26 decembrie şi ea voia sa mergem intr-un club. Se plictisise de toate şi eu eram ceva nou. Poate că nu avusese curajul să intre până atunci în barul în care fusesem săptămâna trecută. Era curioasă. Îi plăcea să treacă de la una la alta…adora să fie imposibilă.Uneori ochii ei parcă aveau adâncimea unei peşteri din Carpaţi.Culoarea aceea unică, închisă, tulbure…ca atunci când intri în peşteră şi ştii ca trebuie să aibă un capăt, şi mergi şi mergi tot mai mult, tot mai adânc,şi apoi, ca şi când ai rămâne fără speranţa de a mai ieşi vreodată de acolo, dai de capăt.Dar peretele solid, care îţi oferă siguranţa unei limite în loc de frica naturală a închisorii, îţi dă forţa de a te reîntoarce pe acelaşi drum cu satisfacţia că ai găsit ceea ce sufletul tău căuta.Aşa erau ochii ei.Şi nasul, de zeiţă indiană.Cu tenul exotic, îmi amintea uneori de cineva. De fapt e ceva mai mult de atât.Am zis totuşi să încerc să iau legătura cu femeia la care mă gândesc acum. De mult, nu ştiu de câţi ani, pe traseul autobuzului care mă ducea la şcoală, mai exact pe la a doua staţie, o femeie ciudată aştepta. Era fără vârstă. Nici tânără, nici bătrână, parcă pe la patruzeci de ani, cine ştie, poate că nici ea, se plimba de colo-colo prin staţie.Avea pielea neagră, nu era de rasă neagră, ci părea mai mult o ţigancă arsă de soare.Nu lucea, ci bătea spre vineţiu.Iarnă, vară, ea purta nişte bocanci ori pantofi de sport scâlciaţi şi murdari, o pereche de pantofi rupţi,un pardesiu spălăcit şi o căciulă de blană artificială, cu urechi, ce vara erau legate şi iarna lăsate să atârne. Poate că dacă totul se oprea aici nu ar fi atras nimănui atenţia.Este una din mulţimea de săraci şi-atât. Totuşi ceea ce o făcea bizară era chipul. Cu părul veşnic încâlcit şi murdar şi mâinile cu mănuşi fără degete, implora ceva neştiut. Se machea. Negru puternic în jurul ochilor. Uneori cu violet(de-mi dădea impresia că era bătută) şi uneori avea şi câte o linie argintie sau bleu. Cu ruj roşu pe buze, dar şi pe pomeţi, de cele mai multe ori îşi desena cele două cercuri mai aproape de barbă decât de ochi. Zâmbea la toată lumea, şi de la şapte dimineaţa până seara se plimba prin staţie. Nu ştiu dacă atâtea ore chiar stătea acolo, dar de fiecare dată când aveam drum o vedeam prin geam. Nu ştiu dacă o mai privea cineva sau mai bine zis dacă o mai vedea cineva, dar am realizat într-o zi că mă gândeam mereu că are o casă.Da… e o femeie cu soţ şi copii, un apartament sărac şi murdar, la care se întorcea zilnic. Apoi m-am întrebat: de ce? De ce să aibă toate acestea? La ce i-ar folosi? Ce dorea şi care îi erau fobiile? Oare nu putea dormi într-o cutie? Poate că n-ar fi rău s-o întreb.
Totuşi pentru moment mi-a pierit cheful. Nu-mi ajungeau oare chinurile mele? Dacă aflam altele le-aş fi uitat pe cele personale?! Iar imi apare în faţa ochilor o arenă romană. Sute de oameni însetaţi de jocul leilor, avizi după circul cinic, sacrificiul fără pătrăţel roşu în colţul vreunui gard… Voiam să ştiu care leu a sfâşiat-o pentru a uita leul din mine? 
Luna asta am întrerupt dansul doar o săptămână. E uimitor ce repede se uită durerea atunci când instinctul animalic din om îşi cere dreptul.Individul îşi strigă specia. Înainte de a lua o decizie întorceam pe toate feţele problema. Acum nu mai am puterea de a alege. De fapt nu ştiu dacă aş fi putut alege înainte. Poate că mi-am provocat violul. Poate că asta am vrut în subconştient. Si totuşi sunt sigură că nimeni nu ar fi acceptat să treacă prin iad de bunăvoie. Şi nu cred că exagerez. Am vizitat o bucată de iad. El era ceva din bucata aia. El m-a cunoscut şi tot el mi-a cerut ajutorul. Nu m-am mirat, consideram că sunt mai capabilă decât multe din femeile de vârsta mea. Poate de asta m-a ales (credeam) şi am acceptat sa-i tehnoredactez proiectul. Venea doar noaptea la mine să mai aducă din materiale, sa mai corecteze, să-mi mai dea indicaţii. Şi am acceptat asta ca şi cum nimic nu era neobişnuit. Mă privea mereu cu ochii îngheţaţi, întunecat cu un zâmbet inuman. Şi nici măcar în acele momente nu am vrut să văd. Să înţeleg că e o diferenţă între omul care îşi pune masca pentru a se apăra şi cel care este rău prin el însuşi. Vlad nu purta masca. Îşi aprindea câte o ţigară şi uneori mai târâia câte o sticlă de bere după el. Râdeam când îmi zicea că voi fi a lui. Şi doar atunci nu râdea el. Mă excitau reacţiile lui, pericolul emanat, glumele aduse aproape la limita suportabilului, joaca psihologică. Când nu-mi plătea, ca scuză, imi oferea un pachet de ţigări. Tot un pachet a fost şi plata lui pentru vizita mea în iad. Cred că m-a drogat. Simţisem la început o ameţeală, dar gândeam că era de la oboseala de peste zi. Şi apoi n-am mai ştiut de mine. Flashuri îmi apar şi acum şi toată viaţa nu cred că vor mai dispărea. Eu aşezată printre lumânări, aproape goală, cu hârtii rupte pe jos şi pe parchet desenat cu un lichid roşu ce părea sânge, o pentagramă ce mă cuprindea de jur-împrejur. Vlad recita cu o voce care nu era a lui nişte fragmente în altă limbă. Mai mult părea că le mugeşte. Atunci, pentru prima dată, i-am văzut privirea arzând. Singurul lucru care mă trezea din amorţeală era durerea. Şi el încerca să-mi explice că aştepta de mult noaptea asta pentru că ritualul pe care îl îndeplinea nu se putea realiza oricând. Ştiu că nu m-am opus. Nu aveam forţa fizică necesară. Tot ce puteam face era sa vorbesc. A plecat şi eu am adormit. Şi după toate astea a mai apărut şi o sarcină. La trei zile după, l-am revăzut. În acel moment i-am jurat că odată, în viitor, îl voi ucide.Fizic sau doar moral, dar îmi voi îndeplini legământul pe care el îl scrisese cu sângele meu pe parchet. Ori el ori copilul lui.Unul dintre ei va închide cercul. Nu mă refeream la copilul din mine. El nu ştia şi nici eu nu ştiam atunci când i-am vorbit. Nu puteam să aleg. Nu era altă soluţie. Nimeni nu mă credea( toţi mă văzuseră în relaţii bune cu el), iar un organ de ordine ar fi fost neînsemnat. Vlad avea prea multă putere socială. Nu-i păsa, a luat totul în glumă. Apoi am aflat şi de sarcină. Încă o treaptă aveam de urcat. Din mine se smulgeau legături cu viaţa. Parcă erau fărmiţate firele ochilor. Medical, totul a fost simplu. Încă o suferinţă într-un corp tânăr de femeie. Nimic mai banal, nimic mai groaznic. Carnea se reface. Instinctul revine în mine. Totuşi, din suflet şi din fiecare fir de sânge mi-a fost chiuretată o bucată de copilărie. 
Am reînceput lecţiile de dans. Creierul uită, palmele nu! L-am căutat de atunci pe Vlad în toţi bărbaţii cu miros de negru. Unul dintre ei m-a făcut să-mi găsesc pentru un timp şi altă plăcere decât clubul. Pe Alex l-am confundat cu un solist străin. Zâmbeam, gândind că e o întâmplare ciudată. Era artistul meu preferat. Dar Alex nu a însemnat doar o coincidenţă plăcută. Boala lui era prezentă în toţi cei din oraş. Cu toate astea, majoritatea o ascundea. Îngerul-monstru care ne scrijelea pe toţi pe dinăuntru pe el reuşise să-l străbată. Poate că era mai bine aşa. Viaţa lui m-a făcut să mă întreb dacă noi trăiam sau doar ne prefăceam pentru a arăta că trăim. Doar de vreo trei ori am fost pe la el pe acasă şi de fiecare dată parcă intram în altă lume; îmi dădea senzaţia că vizitez un cavou gol, ciudat, încălzit. Dar nici Alex nu a reuşit să mă scoată din mine. Alaltăieri am trecut pe la el după masă. A început o conversaţie, dar parcă îşi vorbea sieşi:„Nici o persoană nu mai este ea însăşi suficientă pentru ideea care îmi străbate gândirea.”
S-a ridicat de pe fotoliul ăla gri şi s-a îndreptat spre fereastră.Nu-i mai auzeam decât glasul. Stâlpii camerei, mari, pătraţi, aproape groteşti, ascundeau uneori prea mult. Poate că şi poziţia mea favoriza o vedere prea îngustă…Mi-a întrerupt firul imaginaţiei.Zâmbeam; începusem să mă supăr pe locul în care eram în acel moment…
„Uite, iau acum în mână cana asta de vin şi simt că SUNT, da, că sunt aici cu tine şi, chiar dacă plouă, mie îmi este cald…” îi căzuse o şuviţă de păr pe obraz.Iar s-a încruntat.
„Sunt dependent de tot ce vezi în jurul meu, sunt obsedat de obiectele ăstea pe care tu le consideri mofturi, sunt dependent de oameni, oamenii pe care tu îi crezi răi şi egoişti, iar eu îi văd inferiori mie. Sunt dependent de mitul pe care şi ei şi eu îl văd în mine.”
Îl priveam fără să schiţez un gest. Se uita prin mine, prin pereţii camerei, poate chiar până la… „Ştii, eu aş vrea să mă vezi aşa cum sunt. Noaptea, uneori când e frig, mi se ascut dinţii…Ai mei nu înţeleg nimic din mine.Ai mei nu sunt de fapt ai mei, sunt nişte surogate şi…” I-am zis că ar fi mai bine să plece, eu nu aş putea să merg, dar am totuşi puterea să îi ofer un început. S-a supărat şi mi-a replicat: „Nu acum, nu pot acum…nu încerca să-mi dai posibilităţi prea facile, prea umane.Doar ştii că nu asta vreau de fapt.Doar ştii că în afara focului totul este cenuşă, lângă mine nu există decât concret…poate nu înţelegi…abstractul, în concepţia celorlalţi e doar o idee aşa, prezentată pe o tavă, cu flori lângă ea. Dacă nu e aşa, nu e nimic.Adică tot ce sunt eu în stare să văd şi ceea ce e ADEVĂR nu reprezintă decât concretul. Dacă nu este palpabil, dacă tu nu îl accepţi înseamnă că pur şi simplu nu există.Vezi, de aia nimeni nu poate să îmi facă un rău spiritual…fizic, da! (zâmbea amar) am păţit-o de-atâtea ori! Da, fizic, picioare în faţă! Dar spiritual nimeni nu mă poate atinge cu nimic. Pentru că eu aş vedea cu ce mă atacă. De ascuns, nu pot ascunde; nu am cum nici măcar eu.”
Mi-a fost simplu să-l înţeleg. Tot ce făcea, tot ce zicea, eu mai trăisem cândva.Chiar şi cele mai mici şi mai inofensive gesturi le vedeam acum a doua oară. În schimb, de data asta nu am rămas, ci m-am ridicat de pe fotoliu şi am plecat cu o scuză monotonă. Dar după câteva trepte m-am răzgândit şi am pornit-o înapoi…doream să termin cumva întâlnirea de azi. Uşa rămăsese întredeschisă aşa cum o lăsasem când am plecat. În cameră, Alex râdea încetişor. Părea chiar vesel, şi nu aşa cum îl văzusem cu o clipă în urmă: afundat undeva în abisul propriei lumi. Îşi zicea(cu voce înceată): „uite că am dreptate când cred că doar eu mă pot ajuta…că aşa este, ceilalţi chiar dacă înţeleg nu vor să accepte, >”
Din păcate pentru el nu accepta adevărul. Cine nu înţelegea? Noi sau el? Focul masculin într-un corp de fată îl ardea. N-am mai intrat. Am lăsat timpul să-şi facă voia. Dacă se va maturiza, va deschide ochii şi va începe să ni se asemene. Dacă nu, va trăi altfel, dar va simţi viaţa.
Asta mi-a amintit iar de Cristiana. Trebuia să o găsesc. Se apropia miezul zilei, iar în pauza de la serviciu mereu era dispusă la o „bârfă” între fete, la o cafea. 
Până şi astă noapte am visat praf. Mă sufoca oraşul, iar femeia asta era gura mea de oxigen. 
Am găsit-o în colţ, la cafeneaua ce se deschisese de curând. Eram murdară deja, dar am luat-o de mână şi i-am cerut să-şi ia restul zilei liber. Credea că glumesc. Mă întreba unde o duc. Nu îi arătasem clubul până atunci. I-am cerut să mă însoţească acolo. Nu o mai voiam decât pe ea şi dansul. 
Astăzi nu m-a salutat nimeni. Nu părea că mă vedea cineva. Nici eu nu am încercat să mai deschid vreo discuţie. Pe ea o durea abdomenul. Aveam impresia că eram invizibilă pentru ceilalţi. M-am schimbat, i-am dat şi Cristianei din hainele ce le aveam în vestiar şi am intrat în sală. 
Pe Monitorul Principal apărea un furnicar. Toate îşi executau exerciţiile de încălzire. Ceva lipsea…eu…nu eram acolo, pe ecran…şi nici ea. 
Am închis ochii şi am simţit că mă înec. Mă simţeam un copil nenăscut.
Praful i-a acoperit picioarele Cristianei. Cu o mapă într-o mână şi cu foile în cealaltă, tremura. Editorul întârzia, iar cafeaua se răcise.
Mirosea în mine a carte îngălbenită.

Anunțuri

About Docica

Un alt fel de cameleon. Mai multe gasiti in textele mele.

One response to “Singuri”

  1. Claudel says :

    Cand tu vroiai sa-ti fiu aer, eu eram aer de fel si aerian lafel si totusi odata cu timpul sa intors si roata si-am ajuns in timp sa fiu el cel care avea nevoie de aer.–aveam.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: