My sweet beast

Sunt dimineți cu miros de caramel și cafea. Sunt seri cu lapte cald și pâine prăjită. Între ele, cauți piesele rătăcite, șuruburi, piulițe, chei fixe. Între timp dansezi un vals imaginar printre stropi de ploaie, gropi noroioase, pene smulse din aripi de înger și gânduri încâlcite.

Oamenii de la tine, zise micul prinţ, cultivă cinci mii de trandafiri în aceeaşi grădină… şi nu găsesc ceea ce caută…
– Nu găsesc, am răspuns…
– Şi totusi ceea ce caută ar putea fi găsit într-un singur trandafir sau într-un pic de apă…
Şi micul prinţ adaugă:
– Dar ochii sunt orbi. Trebuie să cauţi cu sufletul.” (Micul Prinț)

Nu toate diminețile miros la fel. Deși, în lăcomia ta, ai vrea sa adulmeci aceeași piele trandafirie, același glas moale, aceeași privire adâncă, mereu și mereu și mereu. Nu ți-e teama ca va fi o zi în care toate astea se vor risipi, ci ți-e teama că nu știi când… Și totuși! Ar trebui să închizi ochii și să cauți cu sufletul, așa cum spunea Micul Prinț. Atunci vei auzi în tine, ca o picătură căzând, toate astea, iar și iar și iar.

Există undeva, pe un pământ, un om cu nimic mai diferit decât alte milioane de oameni…deși glasul lui se aude doar cu sufletul. Dacă privești, într-o noapte senină stelele, îl vei auzi râzand.

 

Reclame

Made of taste

Când e prea mult totul încerci să te descurci cu asta sau cureți masa și arunci la gunoi? Este preaplin? Sau sunt resturi? Uneori gusturile exotice ard. Ne limităm la obișnuințe. Amestecul dezgustă. Limitele ne liniștesc și totuși ne închid. „Asta devine după facultăți…”, cum zicea un individ neaoș.

Am tras cu arcul odată. În nimic viu. Sau poate doar că nu am nimerit. E singura armă încercată până acum. Nu… poate singura armă tradițională. Restul e doar închipuire. Și încă e prea mult. E gustul vântului sub aripa unei parapante, e gustul sărat al mării care mă sufocă, e gustul de alamă din tubul unui saxofon, e gustul de cauciuc încins al unei motociclete în viteză, e gustul melcilor-escargot, gustul fierbinte și umed al unui cal în galop, gustul  de camembert amestecat cu gust de Sena, gustul de suc de brocoli verde și scârbos amestecat cu gust de râs și înțelegere tacită, gust de lacrimi înghițite, de aspirină, de șampanie, de sandvici servit la 10000 de metri altitudine, de ceai fiert în cană de metal, de porumb copt și gogoși, de cerneală și mai ales de cuvinte spuse și nespuse.

Și vor mai fi resturi. Ar trebui să-mi cumpăr un arc. Real. Să trag în ceva ce mișcă. Să gust mări dulci și frică. Și să vânez ploi.

And the devil moon it clings to us

Ce sunt pauzele pe care le dorim? Respirări, automatisme, uitări? Alunecăm în rutină fără procese de conștiință. Tu verifici ora ca și cum te-ar aștepta cineva la o întâlnire urgentă, ca și cum masa ar fi pusă, iar invitații la cină s-ar privi stânjeniți. De fapt nimic nu se întâmplă nicăieri. Nimic nu te privește personal. Oamenii își plimbă cățeii nestingheriți, la o scară de bloc se mișcă un chip după o perdea, o ușă se închide la un etaj, poeții își scriu versurile pe tastaturi îngălbenite, un el și o ea se despart în ploaie, cineva se sinucide…pentru o cauză. Tu nu ești în toate astea, nicăieri. Tu nu exiști.

Cineva te visează, grotesc, erotic. Un ochi verde și un surâs. O scenă de American Horror Story. Cineva te respiră, te uită. Tu exiști acolo cu totul. Dar nu înțelegi și nici nu este nevoie. În pauza ta, ceasul tău măsoară direct zile. Ștergi cu o radieră invitații la cina imaginară și pleci. Acolo unde nu ești, râzi, mângâi un umăr, spui o glumă. Unde te afli, taci, în picioare, pe un câmp de război părăsit. Acolo e un fel de fumusețe doar a ta. Pe care nimeni nu o vede.

All that

Când adormi, ai nisip sub pleoape. Te întrebi cât anume înțelegi și cât bănuiești. Mici satisfacții te anesteziază pe moment. Palmele tale roșii pe coarnele bicicletei, soare între frunze galbene, o vânătaie la gleznă, miros de ciocolată cu lapte, covor moale. Cât de departe pleci? Mii de kilometri sunt infinit mai aproape decât o cameră alăturată. Spațiul relativ curge în ritm de saxofon. Nu te mai doare nimic în zâmbet… doar în nisipul de sub pleoape.

Am întrebări fără raspuns și chemări fără premeditare. Privesc siluete în noapte, umbre de pictură impresionistă. Oamenii nu sunt cu totul. Sunt ceasuri scumpe la mâini îngrijite, tocuri subțiri, elegante, cămăși cu miros de parfum scump, pahare de vin pe jumătate pline. Și apoi sunt brățări de piele cu povești, fotolii-tron, clape de pian și vocea ta calmă.

Când pleci, nu aștepta să-ți auzi numele. Nici măcar șoptit. Doar pleacă.

Arici

Aricii se nasc fără țepi. Apar așa tocmai pentru a nu-și răni mama. Dar ei nu știu asta, nici mama lor nu știe. Intenția nu există, dar consecința, da. Cum să ne retragem țepii? Cum să îi lăsăm să ne crească prin carne?… fără să murim…

În fiecare secundă, în jurul nostru, cineva își trăiește o tragedie. Personală, mică și toxică, sufocantă. Cineva mai moare încă o dată, cineva ar vrea să strige, să lovească, să renunțe la tot. Cineva moare în fiecare secundă, undeva, lângă noi. Că ne pasă prea mult sau deloc, intenția există, iar consecința e uneori absurda.

Poate că ar trebui să citim câteodată despre tactici de război. Să căutăm pacea în cel mai aspru loc. Poate că am căutat greșit până acum. Intenția s-a risipit printre cuvinte.

De cât timp este nevoie? De tot și de încă o data. De o clipire în care citești totul. Fără intenție, fără voință, fără putere. De un război cu tine însuți din care ieși cu buzele arse și cu țepi crescuți prin carne.

Counting and more

Ni se usucă pământul sub pași. Uneori călcăm pe nisip rece. Toate apele se ascund uneori în izvoare, toate ploile se retrag în nori, toate valurile își pierd coamele. Pietrele crapă, mâinile nu au ce mângâia. Călcăm în deșert roșu, în praf, în iarba galbenă. Ne sufocăm de aer. Pas cu pas, în urma noastră, rămânem tot noi.

Ne întindem pe spate, cu ochii spre cer, spre soare, pe un pământ arid. Unde suntem? Știm cum am ajuns aici, dar unde suntem? Rostogolim pietre către nicăieri. Căutam apele fugite. Ne ridicăm întâi cu genunchii la piept, apoi direct în picioare. Plecăm, dar acolo, în urma noastră, rămânem tot noi.

Simțim în tălpi un nisip colțuros, rece. Dacă alergăm, tălpile noastre îl uită. Urme roșii. Ne cățărăm să smulgem ploaia norilor, săpăm, sa prindem firele izvoarelor, ne zbatem să forțăm coama valurilor. Ne oprim să respirăm apă. Acolo, spre nori, în adâncul pământului, înconjurați de ape, rămânem tot noi.

Pe moment, simțim în nări viața. Uităm de pământ si apă și morminte. Ne uităm pe noi în fiecare din ele. Ceva a rămas acolo, ceva respiră încă aici.

Prea răniți să ne îngropăm încă, prea întregi să renunțăm…

Fix it up

Ce așteptăm să ni se întâmple? Ne târâm amorfi de la o stradă la alta, de dimineață până dimineață sau alergăm cu sufletul la gură către ceva? Putem să luăm o hârtie și să scriem rețete-minune. Să ne facem stocuri de plante medicinale, filme lacrimogene, fructe de sezon, vreo câteva cărți bune, o cutie de medicamente, facturi de plătit (desigur, cu ideea ca suntem mari și responsabili), niște haine abia scoase din vitrină, selfie-uri, statusuri reactualizate și mai ales oameni. Poate că oamenii se îngrămădesc pe ce-a mai ramas din hârtie și strigă de acolo diverse. În mare sunt unici.

Sunt oameni de martie, mai adulți, mai fericiți… și sunt alții care rămân din lunile mai vechi. Încă au termenul de garanție intact. Mici filosofii personale, glume la care râzi doar dacă faci parte din grup și grupuri din care faci parte doar daca știi parola secretă. O mandala din oameni. Una care nu are nevoie de ochi să o privească mișcându-se în sine însăși.

Cât ne atrage centrul și cât curaj avem să ne apropiem de margine? Aici nu e labirintul lui Dedal. Și nici măcar libertatea de a spune ce vrem nu o să ne facă mai buni. De fapt nici nu vrem asta… vrem doar să spunem și să ne oprim. Și când ajungi la capăt îți rămâne doar să mergi mai departe.

Căt de mult îi suportăm pe ceilalți? Și până unde?

Kings Of Convenience

De cât timp este nevoie să înțelegem? Vorbim uneori cu oglinzi magice. Ne vedem acolo condamnați de cine știe ce autoritate kafkiană. Suntem legați de mâini cu funii întinse către puncte cardinale opuse. Cineva trage, iar în colțuri de oglinzi ne vedem tot pe noi trăgând. Nu iertăm altora ce ne iertăm nouă. Ne înecăm în ape imaginare și căutăm sunetul perfect. Căutăm cântecul sirenei, vânăm Pasărea Măiastră…

Câte paradoxuri îți place să guști? E amuzant să simți cu ți se comprimă timpul pe piele. De fapt devii atât de frustrat încât tot ce-ți rămâne să faci e să râzi. Și poate să crești. Uneori și mucegaiul are flori frumoase.

Poate dacă ai putea să taci pentru o perioadă în tine, exteriorul nu ar mai țipa atât de intens.

Maraton

Uneori cel mai ușor mod de a fugi e să râdem. Metaforicul creion ascuțit cu care ne desenăm caricaturile este doar o țeavă de tun de circ…știi, una din aia care ne aruncă în cupolă. Și nu este nicio aluzie la vreo revistă parisiană. E doar zâmbetul amar al clovnului care ni s-a cicatrizat pe chip. Și cu cât râdem mai zgomotos cu atât ne îndepărtăm mai mult.

Câte sacrificii ești dispus să faci? Cred că de la un timp jertfele astea se estompează și ajung să pară doar mici pietre care ți s-au prins în talpa pantofului. Poate că la un moment dat o sa scuturi pantoful și o să uiți că te-a incomodat ceva. Numai că atunci o să fi ajuns atât de departe încât nu va mai fi nevoie să râzi. Trist este că nici măcar asta nu-ți va rămâne, căci fotografiile la care o să te uiți nu-ți pot răspunde la zâmbete. Iar pantofii tăi vor fi prea tociți să mai poată prinde pietricele în talpa lor.

Câteodată nici tăcerea nu te mai oprește. Nu persoanele care trec te rănesc, ci urmele lăsate în tine de ele. Doar că lumea noastră e ce vrem noi să fie, chiar dacă nu ne place. Iar când ceva interferează cu ea, când ni se opune sau ne mută vreun obiect din locul unde l-am așezat noi,  asta ne rănește. Dar alungăm repede intrusul și revenim la starea inițială. Suntem ori prea statici, ori prea dinamici, dar ne păstrăm aceeași lipsă: liniștea.

Poate că tăcerile și râsul, tristețile și exaltările noastre, ne zidesc un hol cu două uși. Și tot ce ne rămâne e să o deschidem pe cea potrivită…

Brand new day

Uneori îți spui că fiecare experiență avută e necesară, fiecare problemă te maturizează, fiecare rană te întărește. Dar dacă toate astea nu fac decât să mai dezbrace de pe tine un rând de sentimente? Dacă tot ce rămâne în urma lor nu sunt cicatrici, ci găuri? Poate că ceea ce vezi tu a fi dur și puternic, este, în fond, doar o lipsă?! Fără emoții, fără senzații, fără nimic… sau doar nimic! Ne dezumanizăm. Ce nu ne omoară ne face mai puternici…nu știu, poate ne face mai puțin oameni.

Și apoi îți spui că ești dezamăgit. Că până și prietenii nu sunt prieteni. Dar înțelegi că dezamăgirea e doar o formă de așteptare?! Că nu poți fi dezamăgit de oameni de la care nu aștepți nimic? Și atunci cui rămâne să mulțumești? Nu doar ție. Asta ar mai dezgoli o emoție spre un interior egoist. Iar adevărul, oricât de dureros ar fi, e tot ce ar trebui să ne îmbrace înapoi.

Cred că mai consolator ar fi să nu mai avem așteptări ci doar să avem răbdarea să așteptăm oameni.

I’ll be OK!