Counting and more

Ni se usucă pământul sub pași. Uneori călcăm pe nisip rece. Toate apele se ascund uneori în izvoare, toate ploile se retrag în nori, toate valurile își pierd coamele. Pietrele crapă, mâinile nu au ce mângâia. Călcăm în deșert roșu, în praf, în iarba galbenă. Ne sufocăm de aer. Pas cu pas, în urma noastră, rămânem tot noi.

Ne întindem pe spate, cu ochii spre cer, spre soare, pe un pământ arid. Unde suntem? Știm cum am ajuns aici, dar unde suntem? Rostogolim pietre către nicăieri. Căutam apele fugite. Ne ridicăm întâi cu genunchii la piept, apoi direct în picioare. Plecăm, dar acolo, în urma noastră, rămânem tot noi.

Simțim în tălpi un nisip colțuros, rece. Dacă alergăm, tălpile noastre îl uită. Urme roșii. Ne cățărăm să smulgem ploaia norilor, săpăm, sa prindem firele izvoarelor, ne zbatem să forțăm coama valurilor. Ne oprim să respirăm apă. Acolo, spre nori, în adâncul pământului, înconjurați de ape, rămânem tot noi.

Pe moment, simțim în nări viața. Uităm de pământ si apă și morminte. Ne uităm pe noi în fiecare din ele. Ceva a rămas acolo, ceva respiră încă aici.

Prea răniți să ne îngropăm încă, prea întregi să renunțăm…

Anunțuri

Fix it up

Ce așteptăm să ni se întâmple? Ne târâm amorfi de la o stradă la alta, de dimineață până dimineață sau alergăm cu sufletul la gură către ceva? Putem să luăm o hârtie și să scriem rețete-minune. Să ne facem stocuri de plante medicinale, filme lacrimogene, fructe de sezon, vreo câteva cărți bune, o cutie de medicamente, facturi de plătit (desigur, cu ideea ca suntem mari și responsabili), niște haine abia scoase din vitrină, selfie-uri, statusuri reactualizate și mai ales oameni. Poate că oamenii se îngrămădesc pe ce-a mai ramas din hârtie și strigă de acolo diverse. În mare sunt unici.

Sunt oameni de martie, mai adulți, mai fericiți… și sunt alții care rămân din lunile mai vechi. Încă au termenul de garanție intact. Mici filosofii personale, glume la care râzi doar dacă faci parte din grup și grupuri din care faci parte doar daca știi parola secretă. O mandala din oameni. Una care nu are nevoie de ochi să o privească mișcându-se în sine însăși.

Cât ne atrage centrul și cât curaj avem să ne apropiem de margine? Aici nu e labirintul lui Dedal. Și nici măcar libertatea de a spune ce vrem nu o să ne facă mai buni. De fapt nici nu vrem asta… vrem doar să spunem și să ne oprim. Și când ajungi la capăt îți rămâne doar să mergi mai departe.

Căt de mult îi suportăm pe ceilalți? Și până unde?

Kings Of Convenience

De cât timp este nevoie să înțelegem? Vorbim uneori cu oglinzi magice. Ne vedem acolo condamnați de cine știe ce autoritate kafkiană. Suntem legați de mâini cu funii întinse către puncte cardinale opuse. Cineva trage, iar în colțuri de oglinzi ne vedem tot pe noi trăgând. Nu iertăm altora ce ne iertăm nouă. Ne înecăm în ape imaginare și căutăm sunetul perfect. Căutăm cântecul sirenei, vânăm Pasărea Măiastră…

Câte paradoxuri îți place să guști? E amuzant să simți cu ți se comprimă timpul pe piele. De fapt devii atât de frustrat încât tot ce-ți rămâne să faci e să râzi. Și poate să crești. Uneori și mucegaiul are flori frumoase.

Poate dacă ai putea să taci pentru o perioadă în tine, exteriorul nu ar mai țipa atât de intens.

Maraton

Uneori cel mai ușor mod de a fugi e să râdem. Metaforicul creion ascuțit cu care ne desenăm caricaturile este doar o țeavă de tun de circ…știi, una din aia care ne aruncă în cupolă. Și nu este nicio aluzie la vreo revistă parisiană. E doar zâmbetul amar al clovnului care ni s-a cicatrizat pe chip. Și cu cât râdem mai zgomotos cu atât ne îndepărtăm mai mult.

Câte sacrificii ești dispus să faci? Cred că de la un timp jertfele astea se estompează și ajung să pară doar mici pietre care ți s-au prins în talpa pantofului. Poate că la un moment dat o sa scuturi pantoful și o să uiți că te-a incomodat ceva. Numai că atunci o să fi ajuns atât de departe încât nu va mai fi nevoie să râzi. Trist este că nici măcar asta nu-ți va rămâne, căci fotografiile la care o să te uiți nu-ți pot răspunde la zâmbete. Iar pantofii tăi vor fi prea tociți să mai poată prinde pietricele în talpa lor.

Câteodată nici tăcerea nu te mai oprește. Nu persoanele care trec te rănesc, ci urmele lăsate în tine de ele. Doar că lumea noastră e ce vrem noi să fie, chiar dacă nu ne place. Iar când ceva interferează cu ea, când ni se opune sau ne mută vreun obiect din locul unde l-am așezat noi,  asta ne rănește. Dar alungăm repede intrusul și revenim la starea inițială. Suntem ori prea statici, ori prea dinamici, dar ne păstrăm aceeași lipsă: liniștea.

Poate că tăcerile și râsul, tristețile și exaltările noastre, ne zidesc un hol cu două uși. Și tot ce ne rămâne e să o deschidem pe cea potrivită…

Brand new day

Uneori îți spui că fiecare experiență avută e necesară, fiecare problemă te maturizează, fiecare rană te întărește. Dar dacă toate astea nu fac decât să mai dezbrace de pe tine un rând de sentimente? Dacă tot ce rămâne în urma lor nu sunt cicatrici, ci găuri? Poate că ceea ce vezi tu a fi dur și puternic, este, în fond, doar o lipsă?! Fără emoții, fără senzații, fără nimic… sau doar nimic! Ne dezumanizăm. Ce nu ne omoară ne face mai puternici…nu știu, poate ne face mai puțin oameni.

Și apoi îți spui că ești dezamăgit. Că până și prietenii nu sunt prieteni. Dar înțelegi că dezamăgirea e doar o formă de așteptare?! Că nu poți fi dezamăgit de oameni de la care nu aștepți nimic? Și atunci cui rămâne să mulțumești? Nu doar ție. Asta ar mai dezgoli o emoție spre un interior egoist. Iar adevărul, oricât de dureros ar fi, e tot ce ar trebui să ne îmbrace înapoi.

Cred că mai consolator ar fi să nu mai avem așteptări ci doar să avem răbdarea să așteptăm oameni.

I’ll be OK!

Cateva grade

Am un app de meteo pe care îl verific uneori. E aproape ironic să fac asta, când la nici jumătate de metru de mine e o fereastră. Și totuși o fac. Ne liniștește o afirmație neutră, seacă, mai mult decât relitatea însăși. Poate că cele 0-5 grade citite pe un fond noros nu ne îngheață pielea precum o fereastră deschisă. Și mai mult decât atât, plusăm cu sintagma: ploaie ușoară. Unde? Cât de ușoară este? Pe cât de denși ne simțim…

Cred că îți închizi ferestrele. Nu-ți trebuie nici nori, nici grade, nici ploi mai mult sau mai puțin ușoare. Bine, poate grade… dar de altă natură. E aproape ironic să închizi, când, de fapt, ploaia nu te îngheață. Acolo, la tine, in sud, se întorc zăpezi alungate de prin alte colțuri de lume. S-au aglomerat toate și-ți așteaptă la ușă pașii.

La meteo nu scrie că seara se aprind lumini.

Baterii

Unele răni sunt exact ceea ce nu te aștepți de la ele. Nu sângerează, nu dor, nu seamănă cu nimic cunoscut. Poate că te întreabă cineva: ce ți s-a întâmplat? cine te-a trădat? cine a plecat cu un cuțit însângerat de lângă tine? Iar raspunsul tău poate fi o tăcere. Și asta pentru că nu acolo e rana. Cum să zic?! Te uiți la fotografia mea luminoasă, plină de mișcare și zâmbet, fără să știi că la două secunde după ce am închis aparatul de fotografiat, a început o furtună cu grindină. Acolo e rana, la două secunde de orice întrebare sau răspuns cunoscut. Pentru că rana e mult mai adâncă… atât de adâncă, încât nu mai există nici sânge, nici nervi.. Acolo nu lovești, nu țipi, nu mai faci nimic. Acolo se strâng toate în jurul tău ca și cum ai scoate toate cablurile din prize, ca și cum te-ai reseta…ca și cum un arici s-ar inchide în el însuși. Iar în lipsa asta de tot și de toate ești chiar tu. Și nici măcar pe tine nu te mai simți. E cumva mai mult decât durerea…

Ce rămâne după? Atât de multe! E cerul albastru, e mirosul de mare, e un clip pe care îl asculți obsesiv, sunt ochii ăia la care te gândești acum… Dar toate astea sunt baterii care se descarca. Avem baterii, sunt ieftine și multe. Dar se descarcă, înțelegi?

Poate că e timpul să deschizi o ușă. Poate că e rândul meu să aștept să-mi deschizi.

Emisfere

De câte ori ai închis ochii și ai încercat să fii singur cu tine? De obicei ne este atât de frică de starea asta încât căutăm pârghii de care să ne prindem cumva de ceilalți. Ascultăm muzică, pierdem vremea pe facebook, scriem sms-uri, sunăm, verificăm orice ar putea să ne salveze de clipa asta stingheră. De unde teama asta? Cât din ea e față de noi înșine și cât față de ceea ce suntem capabili de a săvârși?

E multă liniște când ești cu tine însuți. Știi, asta nu cred că te sperie, cred că te atrage. Ce afli atunci? E un moment în care lumea își pierde sensul aleatoriu, în care nimeni nu îți mai spune nimic, în care tăcerea urlă. Cine ești atunci și cât poți să înduri?

Când te caut, nu ești niciunde. Când mă întorc în mine te descopăr. Dar te pedepsesc pentru fricile și aroganța ta.

E cald aici, la Polul Nord. E cald oriunde vrei să fie așa. În fond e doar o stare de spirit.

Søk

Sunt aici. E ceață, sunt nori, iar soarele apare din când în când ca printr-o pânză albă. Și totuși e atât de multă lumină… e un timp moale, ca în Tache de catifea (pe care sigur nu l-ai citit și nici nu cred că ți-ar plăcea, deși e pe alocuri suprarealist), un timp în care îmi lipesc nasul de fereastra autobuzului și mă pierd printre fiorduri.

Mi-e cald în ploaie și am nevoie de culori tari și bocanci. Mi-e dor deja. Jurnalul meu gri mai are câteva pagini goale. Revelionul ăsta e cu vin roșu, sec, zgomot de artificii, pernă cu apă caldă, oraș în care miroase al naibii de bine, rațe pe lac înghețat,o cafea mare, ceva foarte verde, urs cu ochi căprui și dor! Dor și surprize.

Tu cum ești? Ce faci? Râzi în mulțime cu un pahar în mână? căutând, poate, la ceas?! Fără liste? Fără răutăți? E prea multă așteptare și dacă aș avea dreptul la o dorință, nu mi-aș dori să mai am 100, ci să simți lumea prin ochii mei.

Mi-am cărat culorile cu mine la capătul de sus al lumii. Și pensule și creioane. Nu am prea multe nevoi și nici pomelnic de îndeplinit. Tot ce am e în culoare și în inimă. Poate de asta mă îmbrac în negru și gri… restul de nuanțe le am în vene. Și iar ne găsim la poli opuși, dar polii de semn diferit… în fine…

Eu nu am plecat niciodată de fapt, sunt încă aici. Bine?

Hurt

Nu prea îmi fac planuri. Viața e prea ironică să le fac. Azi mă ustură gâtul, am nasul înfundat și moț, o durere de cap. Asta pe lângă faptul că sunt sechestrată în casă din alte motive. Și nici măcar nu știu cum să reacționez. Am amorțit în ”ziua cârtiței”. Tu ce faci în situații din astea? Poate că uneori te simți așa fără niciun motiv, iar alteori nici nu-ți dorești să ieși din starea asta.

Zilele astea sunt prea roșii. Zgomot, liste, insistențe… ne prefacem că nimic nu ne dărâmă, că luptăm și supraviețuim. Dar uneori ne agățăm ancorele de tot ce prindem în jurul nostru, fără să vedem că tragem malul după noi.

Ce-o să faci mâine? Dar peste două zile? O să zâmbești în fața bradului, privind absent globurile? Mergi la cumpărături și mai treci o sticlă în plus pe listă? Te uiți la Singur acasă? Hmmm, nu cred. Sau cauți ochii ăia care să-ți răspundă?! I-ai găsit deja? Citeam o glumă zilele astea: Dacă plângi în fiecare zi din relația ta, ar trebui să te întrebi dacă nu cumva te întâlnești cu o ceapă!

Mă dor și gândurile și e unul din puținele momente în care nu-mi pot face un ceai singură. E un moment în care sună bine o pernă și Johnny Cash.