Tag Archive | dor

Cap ou pas cap?!

Nu sunt aici să îmblânzesc monștri. Nici măcar pe ai mei. E doar un rol necesar uneori. Putem să luăm o pauză? O pauză care fiind în joc, va aparține jocului și-l va influența. Poate am putea juca altfel. Nu mai înțeleg nimic și nu mai știu reguli. S-ar putea să fiu din nou o Alice in Oglindă, o Alice ce înghite lacom iluzii și se umflă cu aer.

Semnele devin hieroglife. Ce-ți dorești? Dacă te oprești, pierzi. Dacă alergi, pierzi. Schimbă un drum, o formă, o mască. Dacă nu iei, nu-ți va oferi nimeni. Ce aștepți? Răspunsuri telepatice? Asemenea Alicei, te strângi ca un ochean în tine însuți până cand vei deveni un punct.

Undeva ninge și oamenii mormăie iritați. Undeva e soare și ei și-au deschis umbrelele, au pregătit crema și au turnat în pahare cocktailuri parfumate. Undeva plouă. Apă sonoră pe margini de metal, cărți citite pe sfert, gânduri incerte, tulburi. Aici este totul simultan, cu umbrelă și pahar elegant, cu stopi de ploaie ce cad din toate direcțiile, cu fulgi ce îngroapă, cu ezitări și răbdare, cu întoarceri succesive în același semn. Unde ești? Când?

„You know… there were lots of things I was game for that you never said.” (J.J.)

Anunțuri

Joy and pain

În fața mea se află un schelet incomplet. Alb, din plastic, privind într-un punct fix. Ceva din chipul lui de manechin mă amuză. E ca și cum m-ar privi o piatră. Nu sunt cuvinte nespuse, nu întrebări, nu frustrări. Sunt doar certitudini și liniște. Ești un schelet îmbrăcat în zâmbet.

În spatele scheletului sunt vreo cinci cactuși. Și ei, oase de plante. Ceva în trupurile lor rotunde mă ispitește. E ca și cum mi-e sete de apa ascunsă acolo. Nu sunt frunze care să cadă, nu umbră, nu aer. Sunt doar îndârjire și forță. Ești un cactus îmbrăcat în ace.

Afară, cerul nu mai este cer. E doar o întindere gri, murdară. Ceva din ceața de sus mă vindecă. E ca și cum aș adormi. Nu sunt râsete zgomotoase, nu fugă nebună, nu aclamații. Sunt doar ritmuri calme și vise. Ești o noapte ascunsă în dimineți reci.

And the devil moon it clings to us

Ce sunt pauzele pe care le dorim? Respirări, automatisme, uitări? Alunecăm în rutină fără procese de conștiință. Tu verifici ora ca și cum te-ar aștepta cineva la o întâlnire urgentă, ca și cum masa ar fi pusă, iar invitații la cină s-ar privi stânjeniți. De fapt nimic nu se întâmplă nicăieri. Nimic nu te privește personal. Oamenii își plimbă cățeii nestingheriți, la o scară de bloc se mișcă un chip după o perdea, o ușă se închide la un etaj, poeții își scriu versurile pe tastaturi îngălbenite, un el și o ea se despart în ploaie, cineva se sinucide…pentru o cauză. Tu nu ești în toate astea, nicăieri. Tu nu exiști.

Cineva te visează, grotesc, erotic. Un ochi verde și un surâs. O scenă de American Horror Story. Cineva te respiră, te uită. Tu exiști acolo cu totul. Dar nu înțelegi și nici nu este nevoie. În pauza ta, ceasul tău măsoară direct zile. Ștergi cu o radieră invitații la cina imaginară și pleci. Acolo unde nu ești, râzi, mângâi un umăr, spui o glumă. Unde te afli, taci, în picioare, pe un câmp de război părăsit. Acolo e un fel de fumusețe doar a ta. Pe care nimeni nu o vede.

You know I’ll fight my corner

Nu știu să răspund emoțiilor pozitive. Mă opresc de parcă m-aș scurtcircuita. În minte îmi zboară tot felul de gânduri și atitudini, iar eu simt că ies din mine și mă privesc absurd. Îmi țin mâinile pe lângă corp, amorfe, îmi țin ochii deschiși, căutând, și uneori mai spun câte o ciudățenie. În final, tot ce rămâne este doar evitare.

Știu să evit instinctual. Azi sunt prea deschisă. Oscilez între curaj și teamă precum o busolă al cărei magnet a luat-o razna. Te-ai simțit vreodată așa? Ce faci când cineva îți face un compliment? Accepți? Te autoironizezi? Îl bănuiești de intenții ascunse? Cum reacționezi?

Oamenii buni te plictisesc, răul te intrigă. Sunt atâtea lucruri pe care nu le spui, atâtea întrebări și motive, atâtea cearșafuri mototolite! Luna nu este niciodată pe cât de mare o simți că se ascunde în spatele tău. Nu cânți la volan, nu încerci marea cu degetul, nu îți lași mănușile acasă. Un duel ar fi incomplet.

Mă îngheață zâmbetele sincere. Obiectele mele spun mai multe despre mine decât o pot face eu. Tăcerile mele completează restul.

Fum

Câteodată ne autosabotăm. Din ce colț adânc de vintre ne pândim? Lăsăm inima deoparte, să mai respire, să mai calmeze sângele nebun și închidem ochii șarpelui din pântec. Ne uităm pe noi, căutându-ne în alții. Lăsăm porțile lipite de ziduri, pierdem cheile și călărim balauri nocturni prin ceață. Suntem invizibili.

Te întrebi cât de mult ne asemănăm? Îți răspunzi că aproape deloc. Tu ești unic. Și atunci ce cauți aici? Confirmări? Răspunsuri? Măguliri? Da… poate măguliri.

Ne găsim fără să ne căutăm. Mă întreb cât spațiu poate să ne depărteze și câte cuvinte să ne apropie. Cât doare dorul?! Zâmbim în castelele noastre de sticlă. Acolo nu ne atinge nimic. Ne așezăm coroana pe-o parte și de ce n-am face-o?! În final, adevărul e cel mai dureros și cel mai singur. Amăgirile își lipesc nasurile de geam strâmbându-se la noi. Și râdem, încrezători în deciziile noastre.

Să râdem, deci, să facem zgomot, să aprindem o țigară mai verde și să spunem: fuck, I’m numb!

Nespuse

Nu țin minte să fi nins în noiembrie, cum nu-mi amintesc să mă fi simțit pierdută vreodată. Mi-au înghețat degetele în mănuși, gândurile în minte și voința a luat-o razna.

Începe un decembrie în care vreau să mă pierd de mine însămi. Între timp înțeleg cu tristețe cât de trufași suntem într-o lume sufocată de noi înșine. Căutăm confirmări și bătăi de inimă, răzbunări ușoare ca fulgii de ieri și consecințe grele ca zăpada de azi.

Suntem atât de deschiși tuturor, încât am rămas doar porți fără garduri. Ne închidem în afara ușilor, plângând pe ascuns secrete neaflate de nimeni, cuvinte nerostite. Unele lacrimi nu sunt sărate…nu sunt nicicum pentru că nu le lăsăm să cadă. Unele cuvinte nu pot fi grele. Nici măcar nu ajung să fie spuse, ci rămân cumva în Purgatoriu, în locul ăla în care le auzi zilnic în creier, dar rămân așa, nenăscute, poate din slăbiciune, poate din bun simț sau poate chiar din lașitate.

Azi e o zi ca oricare alta în curtea mea personală, căci nu România, nu politica, nu sărbătorile iminente, nu ciocolata cu portocale, nu mirosul de vacanță, nu copilul isteț, nu pensulele și hârtia…nimic din toate astea nu mă mișcă. Azi mie nu-mi pasă și nu am chef să-mi pese; îmi leg cuvintele de inimă și le uit acolo, tac până și cu ochii pentru că nu mai am răspunsuri.

Oare cât de aici e despre tine?

Fara gluma

E o zi in care am nevoie de aer si de padure. Prea multe se uita si prea putine isi pastreaza aroma de inceput. Amintirile false sunt prea reale, iar sentimentele primare se prafuiesc. Mereu caut in oameni noi chipuri vechi. Nu asta facem toti? Nu am drame personale sclipitoare. Si nici pasiuni obsesive. Am doruri ascunse si dureri mici. Ma chinuie curiozitati de copil si sperante firave. Urmatorul pas va fi cel corect. Urmatorul va fi mai sigur. Spre inapoi.

Nu e un text trist, desi pare. Ba din contra, un text in spatele caruia se ascunde un suras. Azi mi-am comandat Opere I, de Gellu Naum. Ma traverseaza o senzatie ca de copil in dimineata de Craciun. Si-mi spun ca nu-mi pasa daca studiul la care ma inham o sa fie refuzat fara comentarii. Dar imi va pasa. Eu am facut mereu ce mi-am dorit si le-am facut pe toate atunci cand mi-am dorit.

E o zi in care am nevoie de aer suprarealist si de padure cu crengile in sus. Prea multe se onduleaza colorat in mine si prea putine isi merita urma lasata in suflet. Amintirile despre un eu temerar sunt prea putine.

Mereu caut chipuri noi in oamenii vechi.

Cartofi prajiti si ganduri jucause

Cand urcam scarile ma gandeam la tine. Urcam scarile zambind ca oamenii stiu sa zambeasca in statii de autobuz fara motiv si fara agresivitate. Un francez care nu era francez, care vorbea araba si care s-a urcat in primul 102. Care mi-a zambit. Si apoi tu cu gandurile tale atat de frumoase, de parca sunt ale mele sau de parca mi-ar veni in intampinare si m-ar saruta inopinant pe ceafa.
Si iar probleme rezolvate razand si cu spirit sigur ca nimic nu-i imposibil decat imposibilul…sau poate nici el. Nu stiu daca vorbele mari pot fi crezute. Stiu doar ca uneori e nevoie de ele. Mie imi era ieri dor (ce-i drept, nu doar ieri). Cartofi prajiti si ceai de tei cu miere si vin rosu la bidon de doi litri. Ciorapi cu degete, colorati nebun si vorbe mari si muuuuuulte. Si planuri. Tristeti neimplinite si nesfarsite.
Un sarut intr-un alt oras, fuga spontana cu miros de brad, de lemne taiate si oameni cumsecade. Un tu care te-ai transformat atat de tare incat nu ti-a mai ramas decat sarutul ascuns… poate ca nu ai fost niciodata asa cum te-am cunoscut. Poate ca era doar un tu de acolo si de atunci ca sa ramana asa mereu.
Si tot acolo, dar cu o alta ea, cu un alt dor, de altfel. Lucruri pe care doar tu le intelegi pentru ca doar tu le-ai trait alaturi de mine. Ma trezeai la 12 noaptea ciupindu-ma pentru ca adormeam in timp ce vorbeai. Cautari.
Cand e liniste imi pot imagina orice. Suprafetele sunt inselatoare. Iar ochii spun mai multe decat gura.