Tag Archive | dorinte

Søk

Sunt aici. E ceață, sunt nori, iar soarele apare din când în când ca printr-o pânză albă. Și totuși e atât de multă lumină… e un timp moale, ca în Tache de catifea (pe care sigur nu l-ai citit și nici nu cred că ți-ar plăcea, deși e pe alocuri suprarealist), un timp în care îmi lipesc nasul de fereastra autobuzului și mă pierd printre fiorduri.

Mi-e cald în ploaie și am nevoie de culori tari și bocanci. Mi-e dor deja. Jurnalul meu gri mai are câteva pagini goale. Revelionul ăsta e cu vin roșu, sec, zgomot de artificii, pernă cu apă caldă, oraș în care miroase al naibii de bine, rațe pe lac înghețat,o cafea mare, ceva foarte verde, urs cu ochi căprui și dor! Dor și surprize.

Tu cum ești? Ce faci? Râzi în mulțime cu un pahar în mână? căutând, poate, la ceas?! Fără liste? Fără răutăți? E prea multă așteptare și dacă aș avea dreptul la o dorință, nu mi-aș dori să mai am 100, ci să simți lumea prin ochii mei.

Mi-am cărat culorile cu mine la capătul de sus al lumii. Și pensule și creioane. Nu am prea multe nevoi și nici pomelnic de îndeplinit. Tot ce am e în culoare și în inimă. Poate de asta mă îmbrac în negru și gri… restul de nuanțe le am în vene. Și iar ne găsim la poli opuși, dar polii de semn diferit… în fine…

Eu nu am plecat niciodată de fapt, sunt încă aici. Bine?

Anunțuri

Fum

Câteodată ne autosabotăm. Din ce colț adânc de vintre ne pândim? Lăsăm inima deoparte, să mai respire, să mai calmeze sângele nebun și închidem ochii șarpelui din pântec. Ne uităm pe noi, căutându-ne în alții. Lăsăm porțile lipite de ziduri, pierdem cheile și călărim balauri nocturni prin ceață. Suntem invizibili.

Te întrebi cât de mult ne asemănăm? Îți răspunzi că aproape deloc. Tu ești unic. Și atunci ce cauți aici? Confirmări? Răspunsuri? Măguliri? Da… poate măguliri.

Ne găsim fără să ne căutăm. Mă întreb cât spațiu poate să ne depărteze și câte cuvinte să ne apropie. Cât doare dorul?! Zâmbim în castelele noastre de sticlă. Acolo nu ne atinge nimic. Ne așezăm coroana pe-o parte și de ce n-am face-o?! În final, adevărul e cel mai dureros și cel mai singur. Amăgirile își lipesc nasurile de geam strâmbându-se la noi. Și râdem, încrezători în deciziile noastre.

Să râdem, deci, să facem zgomot, să aprindem o țigară mai verde și să spunem: fuck, I’m numb!

Intre cutit si pensule

Image

Pentru toate exista o prima data. Pentru mine, asta a fost primul dovleac sculptat (bine, bine, am mai hacuit eu si niste pepeni in trecut, dar aia erau, cum am spus, pepeni). Asa ca nu ma judecati prea aspru! Pana la urma tot am transformat moda asta occidentala intr-un motiv sa mai desenez inca o pisica.

Maine e o alta zi de vara… din noiembrie. As fi ipocrita sa afirm ca nu-mi place. Astept cu emotie si curiozitate un viitor in care sa-mi serbez ziua de nastere doar in tricou. Cum decembrie nu e prea cunoscuta pentru caldura ei, chiar ar fi o minune.

Azi sunt dispusa la minuni. O zi de joi in care am ras cu lacrimi si in care secretele rautacioase raman doar ale noastre. O seara de povesti (fara monstri, doar cu prosti) si de filme (fara prosti, mai degraba cu monstri).

Ma macina obsesii mici si dulci, ma gandesc la o papusa Momji, la o anumita papusa pe care mi-o doresc de prea mult timp si la cutii in care sa ascund cadouri viitoare. Degetele mele se ascund in pete galbene si negre de acrylic, iar sufletul intr-un tricou gri.

Piese de puzzle sunt imprastiate pe un fotoliu si piesele de lego, pe covor. Solutia ar fi sa-mi iau matura si sa zbor spre fata ascunsa a lunii.

Si acolo, pe luna, pentru toate exista o prima data.

Vrute, nevrute si cautate prin ploaie

Mi-e ciuda ca vine toamna si nu am mirosit marea. Erau ani in care puteam merge de zece ori la munte si voiam si a unsprezecea oara. Nu-mi lipsea marea. Si acum as merge de unsprezece ori pe stanci si in paduri, dar as vrea macar o data, macar o zi, sa inot intr-o mare plina de valuri si goala de oameni. Iar azi stau si-mi imaginez ca intr-o zi de toamna o sa inot in piscina vreunui hotel…timpul nu e trecut… si apoi ma imaginez furioasa ca stiu ca aia, oricat de goala ar fi, nu e marea…Marea!

Caut fara rost tot fel de nimicuri pe net, citesc bloguri porno-erotico-filozofice si ma gandesc la banalitati de genul ca femeile pot fi excitate de cuvinte, iar barbatii de imagini. De unde moda asta, a curvelor culte?! Piata e din ce in ce mai apriga, concurenta cere calitate. Sau poate doar e inca un joc de autor care poate sa-si satisfaca  online fanteziile neimplinite offline.  Mananc prune si nectarine si ma gandesc sa comand o pizza cu patru tipuri de branza. Apoi ma uit la castronul cu o singura portocala si o groaza de struguri. Vreau sa am pepeni pana la Craciun si mi-e mila de ultimii care se strica prin piete. Daca sunt pepeni rosii, e vara! Apropo de rosu, intr-un desen animat numit Gradina cu Pufusori, in care personajele-animale sunt desenate foarte ciudat apare mereu un mic diavol rosu. Nu pricepeam ce e cu el, ce cauta acolo (fiind mereu povesti cu morala). Pana cand am aflat ca, de fapt, micutul diavol rosu nu este nicidecum asa ceva, ci este doar  o pisica…un motan pe nume Paolo. Hmmm…pana si in desene pisicile au ceva special.

Vreau sa am unghii colorate si vreau cel putin o pisica pe una dintre ele. Dar nu vreau sa mi le fac eu.

As iesi sa ma plimb prin ploaie. As vrea niste cizme de cauciuc, galbene, cu flori, un pantalon de cauciuc bleumarin, o bluza mai groasa si o pelerina de ploaie rosie sau poate tot galbena. Cu gluga, desigur. Cred ca as simti ca fac scufundari intr-un oras submarin, cu pesti-oameni, cu submarine-masini si tot felul de plante ciudate, prea scortoase pentru fluiditatea apei.

Dar nu am nimic din cele enumerate, asa ca stau la geam si astept articole de bloguri dragi si caut nimicuri interesante.

Clip de vara

Sunt epuizata, desi sunt in concediu de aproape doi ani. M-am obisnuit intr-atat cu marea, incat am uitat ce inseamna sa  te antrenezi pentru munte. Vreau apa sarata si liniste. Mi s-a dat mai mult decat am cerut. Mult mai mult. Si mare si munte si timp. Uneori am prea mult noroc. As da si altora, de as putea. Mi-e atat de somn ca nu pot formula prea multe cuvinte odata. Pe hol asteapta doua rucsacuri. O punga de jucarii si un sul de hartie igienica. Mi-e mila de brazii care ard la televizor si de oamenii care se transforma in sardine la Mamaia. Nu-i inteleg.

Zilele care vin imi aduc teme de studiat, inspiratie si aer. Antonia are accente ciudate: mooooooommmy! go-noooiiii! Ma tot indemn sa scriu cuiva pentru niste poze si sa incarc pe facebook niste cani colorate de mine. Frumoase-foc! Starea de lehamite nu face bine nicicui. Empatizez prea tare.

Maine, pe vremea asta, o sa am picioarele sarate si inca o „prima data in viata”.