Tag Archive | durere

And the devil moon it clings to us

Ce sunt pauzele pe care le dorim? Respirări, automatisme, uitări? Alunecăm în rutină fără procese de conștiință. Tu verifici ora ca și cum te-ar aștepta cineva la o întâlnire urgentă, ca și cum masa ar fi pusă, iar invitații la cină s-ar privi stânjeniți. De fapt nimic nu se întâmplă nicăieri. Nimic nu te privește personal. Oamenii își plimbă cățeii nestingheriți, la o scară de bloc se mișcă un chip după o perdea, o ușă se închide la un etaj, poeții își scriu versurile pe tastaturi îngălbenite, un el și o ea se despart în ploaie, cineva se sinucide…pentru o cauză. Tu nu ești în toate astea, nicăieri. Tu nu exiști.

Cineva te visează, grotesc, erotic. Un ochi verde și un surâs. O scenă de American Horror Story. Cineva te respiră, te uită. Tu exiști acolo cu totul. Dar nu înțelegi și nici nu este nevoie. În pauza ta, ceasul tău măsoară direct zile. Ștergi cu o radieră invitații la cina imaginară și pleci. Acolo unde nu ești, râzi, mângâi un umăr, spui o glumă. Unde te afli, taci, în picioare, pe un câmp de război părăsit. Acolo e un fel de fumusețe doar a ta. Pe care nimeni nu o vede.

Anunțuri

Counting and more

Ni se usucă pământul sub pași. Uneori călcăm pe nisip rece. Toate apele se ascund uneori în izvoare, toate ploile se retrag în nori, toate valurile își pierd coamele. Pietrele crapă, mâinile nu au ce mângâia. Călcăm în deșert roșu, în praf, în iarba galbenă. Ne sufocăm de aer. Pas cu pas, în urma noastră, rămânem tot noi.

Ne întindem pe spate, cu ochii spre cer, spre soare, pe un pământ arid. Unde suntem? Știm cum am ajuns aici, dar unde suntem? Rostogolim pietre către nicăieri. Căutam apele fugite. Ne ridicăm întâi cu genunchii la piept, apoi direct în picioare. Plecăm, dar acolo, în urma noastră, rămânem tot noi.

Simțim în tălpi un nisip colțuros, rece. Dacă alergăm, tălpile noastre îl uită. Urme roșii. Ne cățărăm să smulgem ploaia norilor, săpăm, sa prindem firele izvoarelor, ne zbatem să forțăm coama valurilor. Ne oprim să respirăm apă. Acolo, spre nori, în adâncul pământului, înconjurați de ape, rămânem tot noi.

Pe moment, simțim în nări viața. Uităm de pământ si apă și morminte. Ne uităm pe noi în fiecare din ele. Ceva a rămas acolo, ceva respiră încă aici.

Prea răniți să ne îngropăm încă, prea întregi să renunțăm…

Kings Of Convenience

De cât timp este nevoie să înțelegem? Vorbim uneori cu oglinzi magice. Ne vedem acolo condamnați de cine știe ce autoritate kafkiană. Suntem legați de mâini cu funii întinse către puncte cardinale opuse. Cineva trage, iar în colțuri de oglinzi ne vedem tot pe noi trăgând. Nu iertăm altora ce ne iertăm nouă. Ne înecăm în ape imaginare și căutăm sunetul perfect. Căutăm cântecul sirenei, vânăm Pasărea Măiastră…

Câte paradoxuri îți place să guști? E amuzant să simți cu ți se comprimă timpul pe piele. De fapt devii atât de frustrat încât tot ce-ți rămâne să faci e să râzi. Și poate să crești. Uneori și mucegaiul are flori frumoase.

Poate dacă ai putea să taci pentru o perioadă în tine, exteriorul nu ar mai țipa atât de intens.

Hurt

Nu prea îmi fac planuri. Viața e prea ironică să le fac. Azi mă ustură gâtul, am nasul înfundat și moț, o durere de cap. Asta pe lângă faptul că sunt sechestrată în casă din alte motive. Și nici măcar nu știu cum să reacționez. Am amorțit în ”ziua cârtiței”. Tu ce faci în situații din astea? Poate că uneori te simți așa fără niciun motiv, iar alteori nici nu-ți dorești să ieși din starea asta.

Zilele astea sunt prea roșii. Zgomot, liste, insistențe… ne prefacem că nimic nu ne dărâmă, că luptăm și supraviețuim. Dar uneori ne agățăm ancorele de tot ce prindem în jurul nostru, fără să vedem că tragem malul după noi.

Ce-o să faci mâine? Dar peste două zile? O să zâmbești în fața bradului, privind absent globurile? Mergi la cumpărături și mai treci o sticlă în plus pe listă? Te uiți la Singur acasă? Hmmm, nu cred. Sau cauți ochii ăia care să-ți răspundă?! I-ai găsit deja? Citeam o glumă zilele astea: Dacă plângi în fiecare zi din relația ta, ar trebui să te întrebi dacă nu cumva te întâlnești cu o ceapă!

Mă dor și gândurile și e unul din puținele momente în care nu-mi pot face un ceai singură. E un moment în care sună bine o pernă și Johnny Cash.

Scrie-mi!

Sunt lucruri pe care puterea nu ți le oferă. Sunt răni pe care o coajă de nucă le poate închide. M-am tăiat astăzi într-o hârtie și mă gândeam cât este de ironic să doară hârtia! O coală albă, mai discretă decât orice, își întorcea muchia spre degetele mele, deopotrivă de ascunse printre literele tastaturii.

Sunt ambiguă și patetică. E 10.30, cam noapte, cam rece și cam ploaie. Mâine e ziua mea. De fapt nu este, ca nu îmi aparține, nu o dețin cu acte și oricum trece în 24 de ore. Mâine doar mai fac un an în plus. Unul pe care nu îl mai recunosc, nu că l-aș refuza, ci doar ca nu îl înțeleg. Și-mi vine sa scriu mesaj anapoda, absurd, sumbru…apoi închid. Închid și pagina și pe mine. Oricum mesajul nu are răspuns. Știu de ce. Sau doar îmi spun că știu. Asta nu mă calmează, doar mă oprește.

Sunt prea ambiguă, copilăros de patetică. Iar pentru tine sunt doar cuvinte înșirate într-un text.

Mâine o sa spun mulțumesc. De prea multe ori minus unul.

Blogul nu-l scriu pentru suflete adânci, pentru prințese sensibile, pentru vreo rațiune superioară…articolele astea nu le scriu pentru nimeni (spune scriitorul aruncându-și jurnalul în fundul sertarului). Și totuși e atât de discret încât discreția lui iese în evidență până când foaia începe să taie și să usture.

Azi răspund.

Carnetul invizibil

Image

Din cand in cand aripile nu sunt ale tale si vine cate un prieten si ti le imprumuta pe ale lui. Te ascunzi in spatele unui zambet mare, a unui sarut pe obraz, a unor planuri vesele. Tu acolo, strans si ghemuit, jucandu-te absurd cu mainile. Tu acolo, cu haina descheiata, in vant.

Apeluri pierdute voit, mesaje care asteapta raspunsuri dragi, pisica pe nume Ofelis, si gandul meu care te saruta pe frunte.

Mesaje citite printre randuri, si o asteptare lunga cat o viata…noi trei:Harry, Hermione si Ron.

Un „Te iubesc” si stii ca rana teiubescului tau e nevindecabila. Doar zambetul a ramas din tine.

Dureri din ce in ce mai mari, in carbune, pe hartie-sepia. Doruri de cartofi pai si vin baut direct din sticla si vocea ta: nu te merita!

Aventuri si ras, mult ras si minciuni frumoase… noi doi tinandu-ne aproape pe bancile goale ale stadionului. Noi doi, vorbind cu orele si alergand si calarind si fantezand la inaltimi ametitoare.

Tu, ciupindu-ma de nas, sa nu adorm si sa iti ascult pasiunile care sunt si ale mele…tu, ca o sora pentru mine.

Promisiuni si ras cu lacrimi, la doua dimineata. Noi doua, o scara rotunda si o sticla de vin. Sssssss, ati innebunit?! Doarme lumea! Ce planuri! Ce planuri! O viata cu tine.

Si iar  ma strang ghemuit, pe o banca, in noapte, cu o tigara in mana. Ma uit la tine si-mi dai putere.

Uneori, cand iti pierzi aripile, exista cate un prieten care ti le imprumuta pe ale lui.