Tag Archive | eu

Cap ou pas cap?!

Nu sunt aici să îmblânzesc monștri. Nici măcar pe ai mei. E doar un rol necesar uneori. Putem să luăm o pauză? O pauză care fiind în joc, va aparține jocului și-l va influența. Poate am putea juca altfel. Nu mai înțeleg nimic și nu mai știu reguli. S-ar putea să fiu din nou o Alice in Oglindă, o Alice ce înghite lacom iluzii și se umflă cu aer.

Semnele devin hieroglife. Ce-ți dorești? Dacă te oprești, pierzi. Dacă alergi, pierzi. Schimbă un drum, o formă, o mască. Dacă nu iei, nu-ți va oferi nimeni. Ce aștepți? Răspunsuri telepatice? Asemenea Alicei, te strângi ca un ochean în tine însuți până cand vei deveni un punct.

Undeva ninge și oamenii mormăie iritați. Undeva e soare și ei și-au deschis umbrelele, au pregătit crema și au turnat în pahare cocktailuri parfumate. Undeva plouă. Apă sonoră pe margini de metal, cărți citite pe sfert, gânduri incerte, tulburi. Aici este totul simultan, cu umbrelă și pahar elegant, cu stopi de ploaie ce cad din toate direcțiile, cu fulgi ce îngroapă, cu ezitări și răbdare, cu întoarceri succesive în același semn. Unde ești? Când?

„You know… there were lots of things I was game for that you never said.” (J.J.)

And the devil moon it clings to us

Ce sunt pauzele pe care le dorim? Respirări, automatisme, uitări? Alunecăm în rutină fără procese de conștiință. Tu verifici ora ca și cum te-ar aștepta cineva la o întâlnire urgentă, ca și cum masa ar fi pusă, iar invitații la cină s-ar privi stânjeniți. De fapt nimic nu se întâmplă nicăieri. Nimic nu te privește personal. Oamenii își plimbă cățeii nestingheriți, la o scară de bloc se mișcă un chip după o perdea, o ușă se închide la un etaj, poeții își scriu versurile pe tastaturi îngălbenite, un el și o ea se despart în ploaie, cineva se sinucide…pentru o cauză. Tu nu ești în toate astea, nicăieri. Tu nu exiști.

Cineva te visează, grotesc, erotic. Un ochi verde și un surâs. O scenă de American Horror Story. Cineva te respiră, te uită. Tu exiști acolo cu totul. Dar nu înțelegi și nici nu este nevoie. În pauza ta, ceasul tău măsoară direct zile. Ștergi cu o radieră invitații la cina imaginară și pleci. Acolo unde nu ești, râzi, mângâi un umăr, spui o glumă. Unde te afli, taci, în picioare, pe un câmp de război părăsit. Acolo e un fel de fumusețe doar a ta. Pe care nimeni nu o vede.

You don’t found me

   Azi ascult luna patrata. Dansez pe Queen si pe Bullet for my Valentine, ritual de exorcizare a tristetilor astenice. Recitesc pagini de jurnal gri, ca pe un ritual. 

  Azi e zi de surubelnita in cruce, desfacut laptop, clesti de indoit, clesti de taiat, clesti de rasucit, suruburi, sarme, hartie, spirt, aracet, plase de sarma si robineti. Azi e zi tehnica. 

Fiecare din noi e o mica balerina cu dureri metalice, e un luptator in ring, cu o lacrima ascunsa in spatele palmei stranse in pumn. 

Zi de lacrimi frumoase, generate de ras in hohot, de frici, de nepasare, de dor, de stres, de eliberare, de poezie pusa pe repeat! 

 … de viata pusa pe repeat!

E ziua de dinainte de luni! Ingrozitoarea luni, „o luni” patrata, absurda si rea. Cu ceata, burnita, frig, ore nesfarsite de munca, munti de hartii, mlastina cu nisipuri miscatoare. Nu-i asa?! Sau poate o luna patrata, necunoscuta. Cu ceata misterioasa in care te pierzi, burnita ce te indeamna la o carte frumoasa si un pahar de ceva, orice… ore nesfarsite intr-un timp mult prea scurt.

 Intrebari inainte de o zi de luni, clesti ascutiti, tristeti cetoase, dorinte perverse, secrete adorabile… unde ne regasim?

 

 

…fara sfarsit

Stiu, cartile nu mai sunt la moda. Poate e desuet sa spui „cartea mea preferata”. Poate ca expresia asta e un fel de parola tainica pentru a te identifica unui club secret de ochelaristi ciudati, fraieri si absolut uncool. E un fel de „tiger tiger” intors. Dar si daca o afirmi, asta nu te face membru deplin al grupului asta perimat. In final si tu doresti sa te simti apreciat, sa simti ca apartii…

Mie-mi place „Poveste fara sfarsit”. Simplu. Cu titlu, cu desene, cu personaje, cu rau si bun… cu tot si toate. Copilarie, tristete, vis, joc, magie si limbaj….premiu Nobel. Dar nu, nu despre asta scriu acum. Ci despre faptul ca am uitat, ca si Bastian, de mine. Am uitat sa te privesc asa cum esti.

Bastian e copilul din mine. El nu e nici erou, nici model. Nu e inteligent, nu e puternic, nu e sportiv, nu e sufletul petrecerii, nu e retras si misterios. Nu e nimic din ce-ar fi un personaj de carte. El e un om care s-a ratacit in mintea geniala a scriitorului si a iesit de acolo in fiecare din noi, in fiecare dintre cei care l-au inteles. Bastian isi doreste, e rau, egoist si intunecat, e macinat de nimicuri. Bastian viseaza, sufera si ofera. Lupta, spera si daruieste. Nimic din ce este omenesc nu-i  e strain.

Uneori trebuie sa fim doar un Bastian si atat. Uneori nu trebuie sa cerem altora sa fie mai mult. Stiu, sunt tot ceea ce m-a atins, tot ce am intalnit si la ce am reactionat. Dar poate nu pot fi mai mult sau nu vreau. Ca sa schimbi lumea trebuie sa incepi cu tine. Dar daca nu vrei sa schimbi lumea?! Daca e de ajuns sa fii ceea ce esti?!

Si daca nu reusesti?! Nu intelegi?! Nu vrei?!… cu ce te face asta mai putin om, mai putin special?! Chiar nu conteaza. Nu conteaza nici macar atunci cand spui: nu sunt fericit. Poate nici nu vrei (si acum va ganditi: cum sa nu vrei? ) si nici macar asta nu conteaza. Si asta doar pentru ca nu e nevoie de mai mult.

Intelegi?

Go

” Cel care a socotit ca va cistiga inaite ca lupta sa fi inceput a calculat foarte mult; cel care socoteste ca va pierde nu a calculat suficient.
Cel care nu stie daca va cistiga sau va pierde, chiar dupa ce (totusi) lupta a inceput, nu a calculat deloc. ” (Chang Ni)

Ma regasesc in decizii aleatorii la fel de mult ca in cele gandite atent. Poate am mai zis-o, dar imi place jocul de Go. Imi pare cumva mai artistic si mai pasional decat sahul. Si poate mai paranoic. E trist totusi ca tabla mea de go isi depaseste limitele unui simplu site de profil. Iar micile mele pietre negre (mereu am jucat cu negrul) raman fara libertati. Ma invart intuitiv pe 19 strazi, urc 19 scari, caut cu privirea 19 tramvaie, rememorez 19 ierni. Ma opresc in 360 de puncte ale micii mele inchisori cu miros de Dunare si raman inca un an in cel de-al 3(6)1-lea punct, in mine insami.

Uneori ma impiedic de aceeasi piatra din drum, alteori am nevoie de ea pentru a ma opri. Azi nu-mi fac planuri. E luna in care am de scris, de refacut rezerva de ceai exotic, de pictat agitat, furios si vindecator, de mancat portocale, de ras complice si zambet tainic. E luna de confidente, de liste de dorinte nedorite si dorinte nespuse, nebune, nescrise pe vreo lista, … de stari morocanoase, de copaci in case si Hrusca in playlist.

Luna mea e cu Steleverzi in brazii de pe munte, e cu Ada Milea colindandu-ma cinic in casti, cu refrene obsedante din Conexiuni, cu  Serj Tankian tipandu-mi ranile. E cu tort de ciocolata si vin rosu.

Stiu, jumatate din lucruri le aveti deja, jumatate le-ati trait, jumatate va dor. Luna asta nu e nimic nou. Nici macar anul care vine. Rutina unei vacante oarecare sufocata de sclipici, rosu si auriu, mosi mai mici si mai mari, beculete fermecate si ger cu obrajii rosii… rutina unei pauze necesare, „cronica unei morti anuntate”!

Ma asteapta o masa de biliard si un prieten vechi; o masa cu beri si un prieten nou; luna asta pentru mine este 19.

Paradoxul mincinosului

 In multime ma simt confortabil. Nu sunt genul claustrofob care sa se sufoce pe o strada plina de oameni. Dar pentru fiecare vine un moment in care este asa cum nu este. Cand sutele, miile de fiinte care trec pe langa tine sunt doar pereti grosi si inalti care se apropie amenintator si risca sa te striveasca. Si nu doar ei, ci tot amalgamul de viata in care ai cazut. 

   Cautam un album prin foldere asa cum caut uneori, fara intentie, dar cu furie, o parama de care sa ma prind, o franghie aruncata in furtuna… coada lui Rapunzel. Cred ca am ajuns prea tarziu, cred ca Vrajitoarea a urcat in turn si i-a taiat coada si acum ranjeste de sus la mine, fara sa inteleaga ca turnul ala nu e singurul care s-a ridicat fara porti si scari. 

  Ma simt o fiinta care tine mereu in buzunar o lupa. Am nevoie sa privesc de doua ori aerul care ma inconjoara. Rad amar cand ma gandesc ca privesc vidul prin lupa. Si totusi prefer sa caut ceva decat sa plutesc conventional si amorf prin viata. 

  Avem nevoie sa cautam in altii confirmari, mesaje ascunse, coltul nostru special ocupat pe toata viata, ca si cum acel altul e doar o portiune din suprafata Lunii pe care noi, intr-un gest romantic si irational, l-am fi cumparat cu act de proprietate. Aha, semneaza aici! Gata, sa mai punem stampila si veti deveni fericitul proprietar al unei valori unice. Noi vindem visuri si le ancoram de nori. Si ca sa vedeti cat de seriosi suntem, avem si un dosar intreg, plin de contracte si fotografii. Si pleci bucuros, stiind ca de acum Luna e a ta…bine, nu Luna, dar macar craterul ala in forma de steluta. Tot e ceva!  Ai cumparat praful de pe Luna. 

  Mi-e dor de focul din soba. Dar nici focul si nici soba nu sunt semnele inchipuite de fiecare atunci cand citeste randurile astea. As putea sa le incarc de orice sens daca le-as lega, in jocul meu, de imagini artificiale. De fapt nu exista niciun foc si nicio soba, ci doar cioburi din fiecare, pe care le strangem cum putem si le unim intr-un puzzle doar al nostru si totusi al tuturor. 

  Ne meritam pe noi insine. Tu, nu o sa fii fericit niciodata in viata! spui cu mila, fara sa intelegi ca judecata ta nu se apleaca asupra unui lacat, unei radiere, unei cutii de carton sau oricarui alt obiect previzibil si precis. Ti se pare ca intelegi atat de multe, atat de profund, incat poti da verdicte si poti recunoaste clisee in fiecare ochi indreptati spre tine. Dar uiti ca ochii aia sunt vii si se vor intalni mereu cu altii care le vor da alte verdicte. 

   Paradoxal, nimic din ce e scris aici nu e despre tine, nu-i asa?!

  

Lectia despre cub

Image

Mie nu-mi place Proust. Dar uneori cate o pseudo-madlena mai reconciliaza relatia asta incordata dintre mine si el.

Ma simt parte a unei piese de teatru  postmodern in care masca mea tragica se destrama inconjurata de chipuri nemascate, grotesti si triste. Atunci inteleg ca sub masca asta e doar un zambet mare si sincer. Nimic din ce am jucat pana acum nu sterge zambetul asta. Si oricat de mare ar fi ranjetul care ma inconjoara, oricat de cinica grimasa care ma atinge, ma ridic si pasesc pe o spirala doar a mea, pe o cale lactee personala.

Cine nu se impiedica pe scari? Cine nu ameteste privind in interior? Cine minte si cine urca ultima treapta cu genunchii juliti? Niciuna din trepte nu ma face sa spun: asta e ultima!

Te uiti in ochii mei si stii ca ma cunosti. Sau te intrebi cine sunt. Nu conteaza din care categorie faci parte. Poate ti-am spus cuvinte mari, poate te-am plictisit, poate te-ai speriat de ce ai vazut in spatele mastii, poate ti-a fost mila, poate a fost groaza sau intelegere ce-ai simtit. Poate ai stiut sa ma sustii cand am cazut sau poate m-ai impins pe scari cu zambetul pe buze. Poate crezi ca esti singurul care ma intelege si imi anticipeaza viata sau poate ca doar nici nu-ti pasa. Poate te atrage rautatea mea, poate naivitatea, poate credinta ca inca pastrez puritate pe undeva prin inima. Poate ca te dezgust sau poate stii ca ma vei iubi toata viata. Poate te-ai umilit cerandu-mi o privire sau poate ai trecut pe langa mine trecand un alt nume pe o lista uitata intr-un colt de birou. Poate ti-am schimbat viata sau poate nu am reusit sa-ti misc un fir de par.

Tu, omul pe care l-am privit o data in viata, tu, orice om care mi-ai cunoscut numele, tu, fiecare om din viata mea, vei fi doar FIECARE OM din viata mea. Si peste toate eu voi fi mereu alta si aceeasi. Caci sunt toate de mai sus si chiar mai mult din cate am zis. Sunt asa cum voi fi in fiecare clipa care va veni. Si oricat de mult ma vei cunoaste voi fi mereu cu o clipa mai mult decat stii deja doar pentru ca eu sunt eu.

Si tot ce ramane e doar asta:

Zambet de bufon

Imagine

Hannibal Lecter: People don’t always tell you what they are thinking. They just see to it that you don’t advance in life.

Nu toate zilele sunt insorite, cum nu „every cloud has a silver lining”. Dar sub un cer gri, nu pot respira decat acceptand ca si norii au rostul lor.

Ma descopar dupa o saptamana epuizanta cu zambete de bufon si remize amare. Am pasit fara intentie intr-o distopie a Jocului cu margele de sticla. Maine voi pasi cu intentie afara din acest joc. Maine voi recupera zambetele suave si victoriile simple.

Descopar oameni pe care ii cunosc deja, inteleg imbratisarile vechi ale necunoscutilor.

Imi plac cicatricile. Poate mai mult decat tatuajele. Ele spun povestea mai adanc si mai inedit. Ele se pot tatua pe inima, doar cu ochii.

Prea obosita sa gandesc, sa scriu, sa simt. Sunt ca o chitara parasita pe un peron de lemn.

Voci soptite

IMG_20130411_181354

Revin la vechi obiceiuri. Joc ping-pong cu trecutul. In doua zile s-au intamplat doua vieti. Fiecare bucatica din mine impartita la doi, progresiv, micrometric, pana cand totul se intregeste in fiecare suflet pe care il ating.

Sunt o gura neinchisa, un suvoi de cuvinte mitraliat si obositor, o harta clara a propriei geografii.

Sunt o oglinda fermecata care va arata frumusetea si uratenia deopotriva, un lacat fara chei, un zambet de Sfinx, o cautare nesfarsita.

Sunt o eva damnata sa muste etern din fructul interzis.

Prea multa frumusete ma sperie, prea multa fericire nu mi-e de-ajuns. Oamenii care ma iau de mana nu stiu ca mangaierea lor e o caramida in plus pe zidul meu. Sinceritatea cruda e o fereastra in zid.

Durerile mele inghit placebo si sperantele mele se trateaza cu aspirina.

Drumuri sub stele, copilarii adanci. Cand viata iti da o palma, tot ce poti face e sa razi. Va rade si ea o data cu tine si-ti va saruta amandoi obrajii.

Incepe o prietenie asteptata de cativa ani. Se ridica bariere intepenite si semaforul arata verde.

Luminile orasului se sting ca stelele dimineata.

Un serafim in cerneala, pentru tine

Image

Ii mai stii pe copiii aia din scoala generala care desenau in timp ce profesorii vorbeau la ora? Care mereu primeau admonestari de genul: „Ionele, ce faci? de ce nu esti atent? ce tot mazgalesti pe caiet?” Copiii aia care „murdareau” tot ce prindeau: fie caiete, fie manuale, fie propriile banci?! Eu eram unul dintre ei. In liceu, colega-mea ajunsese la cutite cu mine si cum vedea ca nu are sorti de izbanda (de fapt era o remiza tensionata), trasese o linie pe mijlocul bancii si decretase o jumatate de suprafata (a ei, desigur), teren interzis! Cealalta jumatate devenise numai buna de innegrit tot ce o atingea: carti, caiete, mansete de camasa sau maneci de sacou (oricum sacoul nu se prea punea ca era negru…in dungi). Spatiul ala magic prindea in el tot felul de nimicuri: de la flori si fluturi, la cruci si capete de morti, la corpuri goale sau inimioare sagetate, la masini si abstractizari tribale.

Toate caitele mele deveneau instantaneu caiete cu dubla utilitate: obiect de studiu din orar si pagina alba buna de umplut cu un desen. Si asta in ore…inclusiv in orele de limba romana.

Si nu mi-am revenit! Ba chiar s-a agravat nebunia. Si nu, nu eram neatenta in timp ce voi, domnilor profesori care mi-ati trecut prin viata de copil si adolescent, vorbeati despre toate minunile lumii, ci chiar eram mai receptiva decat as fi fost daca v-as fi privit in ochi si gandul mi-ar fi zburat la cine stie ce baiat inalt cu ochii albastri.

Desi pare banal, asta e ce sunt eu, asta e ce sunt multi dintre cei care ma citesc. Nu doar niste oameni inchisi in propria lume limitata de ziduri trasate cu un pix pe o hartie, cu degete manjite de carbune… Sunt omul care deseneaza in toate cursurile de la facultate, care atunci cand nu deseneaza provoaca intrebarea: ce ai? esti bine?…Sunt omul care si-a permis sa-l deseneze pe profesorul care o examina…in liceu, la ora de educatie plastica, si din nou, dupa aproape 15 ani, pe alt profesor, chiar in timpul unui colocviu, la doctorat…si i-a  mai aratat apoi si hartia.

Si nici macar nu pretind ca stiu sa o fac bine. Pentru mine e doar o terapie. Un fel de a intelege lumea si de a mi-o asuma. E usa mea intredeschisa, pe care nu am intrat niciodata, dar in pragul careia raman mereu. E felul meu de a fi atenta la tine si de a te intelege. O fi si asta vreo forma de autism!

Lumea e asa cum si-o deseneaza fiecare cu ochii mintii, asa cum si-o picteaza fiecare cu inima…”si ca dansa suntem noi”.

Eu sunt asta:

Image