Tag Archive | ironie

Fum

Câteodată ne autosabotăm. Din ce colț adânc de vintre ne pândim? Lăsăm inima deoparte, să mai respire, să mai calmeze sângele nebun și închidem ochii șarpelui din pântec. Ne uităm pe noi, căutându-ne în alții. Lăsăm porțile lipite de ziduri, pierdem cheile și călărim balauri nocturni prin ceață. Suntem invizibili.

Te întrebi cât de mult ne asemănăm? Îți răspunzi că aproape deloc. Tu ești unic. Și atunci ce cauți aici? Confirmări? Răspunsuri? Măguliri? Da… poate măguliri.

Ne găsim fără să ne căutăm. Mă întreb cât spațiu poate să ne depărteze și câte cuvinte să ne apropie. Cât doare dorul?! Zâmbim în castelele noastre de sticlă. Acolo nu ne atinge nimic. Ne așezăm coroana pe-o parte și de ce n-am face-o?! În final, adevărul e cel mai dureros și cel mai singur. Amăgirile își lipesc nasurile de geam strâmbându-se la noi. Și râdem, încrezători în deciziile noastre.

Să râdem, deci, să facem zgomot, să aprindem o țigară mai verde și să spunem: fuck, I’m numb!

Umor sec sau ironia sortii

Ma intorceam azi de la posta si eram nerabdatoare sa deschid coletul. Eram cu Antonia care motaia in tricicleta sa cu vacuta roz. Cine-a mai pomenit vaca roz?! Mov, da. Insa roz? Si cu galben pe deasupra?! … dar asta e alta poveste. In fine,  ies din posta, soare, cald, ma indrept spre o alee umbrita. La colt, o tiganca impreuna cu doi copii, pe jos, cersind. Imi zic in gand: „sa nu ma opresc aici, langa ei… nu vreau sa-mi ceara nimic si chiar n-am chef sa se holbeze la mine cum deschid cutia.” Merg inca vreo 10 metri, opresc si o dau jos pe puiuta din cuta-vacuta (asa se numeste tricicleta, mai nou). Numai bine incep sa trag cu verva de banda adeziva, timp in care Antonia mea se indrepta razand spre tigani. Eu, cum ziceam si alte dati nu sunt rasista de loc, dar nu aveam chef sa incep sa fiu  sa inceapa vreo milogeala si o tot strigam sa vina inapoi.

Numai bine, pana am descoperit comoara din cutia de carton, bebe ajunsese deja la cersetori. Si deodada vad cum se pune viata pe glume. Cersetoarea se uita frumos la Antonia mea (care tocmai astazi era imbracata ca o mica printesa… ca de obicei prefer sa o costumez mai sport cand iesim in cartier) si ii ofera o pruna, pe care fetita o ia cu mare bucurie si ii mai face si la revedere cu mana.

Hmmm…socoteala de acasa nu se potriveste deloc cu cea din targ.

O lume defecta

Ieri seara am intrat intr-o consignatie din fata blocului. Era 9 seara si eu eram cu Antonia. In fata mea cineva cumpara nimicuri. In timp ce-mi cautam banii si asteptam cuminte sa termine persoana din fata, o baba (tipa era la vreo 50 de ani, da nu-i pot spune altfel unei persoane cu atata nesimtire) striga din usa un „buna seara” agitat si incepe sa intrebe de eugenii si biscuiti. Cum era destul de stramt spatiul, iar vanzatoarea era politicoasa, am lasat-o pe cucoana sa se uite la vitrina (na, ca omu’ care vrea sa vada inainte ce optiuni are!) si m-am dat putin intr-o parte. Intre timp individul din fata si-a primit restul si s-a intors sa plece. Imediat, smechera a inceput nu doar sa ceara nu’s de care eugenii si biscuiti, dar sa mai faca si nazuri… cu rom, fara rom, cu crema, fara crema…In fine, am zis sa tac pentru ca bebe era chiar linistita si nici nu aveam chef sa-mi stric o zi frumoasa. Dar vanzatoarea vazand ca aia nu are de gand sa termine in doua secunde cumparaturile, imi ia banii si spune: „Stati, va rog, sa o servesc pe fata cu inghetata.” La care proasta se decide sa arate cat de tare ii sclipeste mintea: „Daaaa, ca inghetata se topeste repede.” In momentul ala n-am mai rezistat si i-am raspuns ca trebuia sa se comporte civilizat si sa-si astepte randul. Cum nu-i venea sa creada ca am indraznit sa-i raspund mi-a tras o privire de foc si mi-a spus ca ea ma lasa sa vorbesc. Desigur, am replicat: „Ar trebui sa va vedeti lungul nasului, si da, asa si trebuie, sa ma lasati sa vorbesc, ca asa e frumos, sa nu vorbim unu’ peste altul… si daca ati vazut ca nu zic nimic si va las inaintea mea, ar fi trebuit sa va abtineti… ca eu ironiile gratuite nu le permit.” Si am iesit, am luat inghetata si am desfacut-o. Intre timp intrasera cativa oameni care pareau sa fie din acelasi grup.  Nu stiu daca a mai zis ceva dupa ce am plecat. Banuiesc ca da, dar nu m-a mai interesat.

In schimb ma intereseaza prea mult sa nu traiesc intr-un spatiu atat de alterat. Sincer, ar fi fost mai ok sa fie invers: un tanar nesimtit sa se bage in fata unei femei invarsta, un grup de copii sa se impinga si sa vaneze scaunele din autobuz, niste adolescenti sa faca panarama la o coada, in imbulzeala. Dar e tocmai invers! Nu pricep de ce este invers, dar este. Iar eu nu voi trai aici. Nu accept nici ironiile gratuite si nici locul asta in care oamenii au uitat ca sunt oameni, iar tinerii au devenit mai intelepti decat batranii lor.

Cum spuneam, planuri mari incep sa se concretizeze…

Jucarii pentru oameni prea mari

Niste sfori nu leaga mereu papusile de carpa de betele alea subtiri, lipite in X. Sforile alea nu joaca doar maini si picioare moi pentru a ascunde caltii din capetele vesele, cu ciufuri razlete, sepci asezate smechereste si ochi vioi. Unii dintre noi am crescut si, fara sa vrem, am ajuns sa vedem in spatele scenei. Din pacate sforile cele mai puternice leaga creiere ascutite, papusi vechi-vechi… atat de vechi incat experienta lor le permite sa-si traga sepcile cum vor ele, papusi grase, pline de vocile atator papusari trecuti prin sforile lor, papusi cu diplome si premii primite la festivalurile de teatre de papusi consacrate, papusi noi, sclipitoare, abia iesite din cutie, cu cipuri de memorie incluse si cu sisteme moderne de auto-tragere de sfori.

Toate sforile astea conduc papusi libere. Sunt libere sa simta si sa creada, libere sa lupte in razboaie, libere sa se exprime, sa scrie, sa creeze, libere sa lupte in numele unei cauze, libere sa rada (de ele, de alte papusi, de papusar, uneori), libere sa manance ce vor ele, libere sa greseasca, libere sa cante, libere sa sse miste pe scena, libere sa caste si sa adoarma. Ele stiu despre ele ca sunt papusi inteligente, culte, cu simtul umorului, patrioate, filantroape, generoase si demne. Ele desconsidera papusile alea care au calti in loc de lumina sub crusta de carpa rotunda si le compatimesc.

Iar papusile moi nu sunt libere. Sunt doar fericite. Si uneori nici atat.

De papusari sunt legate toate. Ironic este ca si ei sunt legati prin aceleasi sfori de papusi.

Si ei sunt niste papusi si mai mari, si mai puternice, si cu cat mai libere, cu atat mai nefericite.

Poate doar sforile stiu sa deznoade in final libertatile astea inalte.

Un Craciun mai special

Chef de ras. Am intrat pe Cleverbot. Uitati aici mostra de discutie:

Eu: Tu stii ce e Craciunul?
Cleverbot: I see. Do you see?
EU: Dar colindele stii ce sunt?
Cleverbot: Moldova.
Eu: Aha. La ce folosesc colindele?
Cleverbot: La anii mei.

Eu: Oamenii, de Craciun, sunt mai buni si mai cuminti.
Cleverbot: Ai zis k esti baiat si te cheama alex.
Eu: Desigur. Si pe tine cum te cheama?
Cleverbot: Allora sei una persona.
Eu: Deci, sa revenim la subiect, Paste Fericit!
Cleverbot: Non.

Eu: Atunci ce vrei de fapt?
Cleverbot: Fata.
Eu: Cat?
Cleverbot: Meow.
Eu: Stiuu… Dar tu stii ce ingroapa matza?

 

Si o dedicatie, asa, ca vine Craciunul: