Tag Archive | iubire

All that

Când adormi, ai nisip sub pleoape. Te întrebi cât anume înțelegi și cât bănuiești. Mici satisfacții te anesteziază pe moment. Palmele tale roșii pe coarnele bicicletei, soare între frunze galbene, o vânătaie la gleznă, miros de ciocolată cu lapte, covor moale. Cât de departe pleci? Mii de kilometri sunt infinit mai aproape decât o cameră alăturată. Spațiul relativ curge în ritm de saxofon. Nu te mai doare nimic în zâmbet… doar în nisipul de sub pleoape.

Am întrebări fără raspuns și chemări fără premeditare. Privesc siluete în noapte, umbre de pictură impresionistă. Oamenii nu sunt cu totul. Sunt ceasuri scumpe la mâini îngrijite, tocuri subțiri, elegante, cămăși cu miros de parfum scump, pahare de vin pe jumătate pline. Și apoi sunt brățări de piele cu povești, fotolii-tron, clape de pian și vocea ta calmă.

Când pleci, nu aștepta să-ți auzi numele. Nici măcar șoptit. Doar pleacă.

Anunțuri

N-am. Nu vreau

Nu cred ca am revenit. Poate ca voi insira iar un numar de texte vreo cateva saptamani si apoi o sa dispar in alte pasiuni ce ma inghit in etape vagi. Asa ca nu afirm ca am revenit, ci ca sunt aici. Am fost mereu aici si nu incerc sa ma intreb de ce.

E un noiembrie galben. Un noiembrie in care visez si rad mult. Cu frunze, cu revelatii, cu tristetile mele infinite. Si nu, nu sunt romantica, ba chiar zambesc sarcastic mortilor ce ma inconjoara. Desi tot eu ii iau de mana apoi si ii intreb uimita de ce au murit? Poate pentru ca indiferent cat de banal sau de sclipitor esti, in fiecare clipa, cineva, langa tine, moare.

Traim pasional si extrem. Suntem eroi ce-si varsa sangele pe cadavrul unei lumi in miscare. Dar am uitat sa nu ne pese (cand tocmai asta acuzam, ca nu ne pasa), sa dormim fara vise, sa pasim lent printr-un noiembrie cliseic… am uitat sa fim impacati.

E aproape iarna si pensulele mele sunt aproape ude. Lumea mea are tușe de stacojiu. Imagini uleioase ce nu aluneca nicaieri si se prafuiesc in depozit.

Am zis odata ca prietenii iti imprumuta aripile lor. Eu am strans deja vreo cateva perechi bune de la o vreme…

Ce fac? Ma plimb printre oameni ca printre frunzele de noiembrie. Tin in inima maini micute si in maini inimi ranite. Pictez, mananc ciocolata, deschid usi, o ador pe Carmen si caut piatra filozofala.

In final tot ce ramane sunt sunetele.

Zambet de bufon

Imagine

Hannibal Lecter: People don’t always tell you what they are thinking. They just see to it that you don’t advance in life.

Nu toate zilele sunt insorite, cum nu „every cloud has a silver lining”. Dar sub un cer gri, nu pot respira decat acceptand ca si norii au rostul lor.

Ma descopar dupa o saptamana epuizanta cu zambete de bufon si remize amare. Am pasit fara intentie intr-o distopie a Jocului cu margele de sticla. Maine voi pasi cu intentie afara din acest joc. Maine voi recupera zambetele suave si victoriile simple.

Descopar oameni pe care ii cunosc deja, inteleg imbratisarile vechi ale necunoscutilor.

Imi plac cicatricile. Poate mai mult decat tatuajele. Ele spun povestea mai adanc si mai inedit. Ele se pot tatua pe inima, doar cu ochii.

Prea obosita sa gandesc, sa scriu, sa simt. Sunt ca o chitara parasita pe un peron de lemn.