Tag Archive | liniste

Joy and pain

În fața mea se află un schelet incomplet. Alb, din plastic, privind într-un punct fix. Ceva din chipul lui de manechin mă amuză. E ca și cum m-ar privi o piatră. Nu sunt cuvinte nespuse, nu întrebări, nu frustrări. Sunt doar certitudini și liniște. Ești un schelet îmbrăcat în zâmbet.

În spatele scheletului sunt vreo cinci cactuși. Și ei, oase de plante. Ceva în trupurile lor rotunde mă ispitește. E ca și cum mi-e sete de apa ascunsă acolo. Nu sunt frunze care să cadă, nu umbră, nu aer. Sunt doar îndârjire și forță. Ești un cactus îmbrăcat în ace.

Afară, cerul nu mai este cer. E doar o întindere gri, murdară. Ceva din ceața de sus mă vindecă. E ca și cum aș adormi. Nu sunt râsete zgomotoase, nu fugă nebună, nu aclamații. Sunt doar ritmuri calme și vise. Ești o noapte ascunsă în dimineți reci.

And the devil moon it clings to us

Ce sunt pauzele pe care le dorim? Respirări, automatisme, uitări? Alunecăm în rutină fără procese de conștiință. Tu verifici ora ca și cum te-ar aștepta cineva la o întâlnire urgentă, ca și cum masa ar fi pusă, iar invitații la cină s-ar privi stânjeniți. De fapt nimic nu se întâmplă nicăieri. Nimic nu te privește personal. Oamenii își plimbă cățeii nestingheriți, la o scară de bloc se mișcă un chip după o perdea, o ușă se închide la un etaj, poeții își scriu versurile pe tastaturi îngălbenite, un el și o ea se despart în ploaie, cineva se sinucide…pentru o cauză. Tu nu ești în toate astea, nicăieri. Tu nu exiști.

Cineva te visează, grotesc, erotic. Un ochi verde și un surâs. O scenă de American Horror Story. Cineva te respiră, te uită. Tu exiști acolo cu totul. Dar nu înțelegi și nici nu este nevoie. În pauza ta, ceasul tău măsoară direct zile. Ștergi cu o radieră invitații la cina imaginară și pleci. Acolo unde nu ești, râzi, mângâi un umăr, spui o glumă. Unde te afli, taci, în picioare, pe un câmp de război părăsit. Acolo e un fel de fumusețe doar a ta. Pe care nimeni nu o vede.

Maraton

Uneori cel mai ușor mod de a fugi e să râdem. Metaforicul creion ascuțit cu care ne desenăm caricaturile este doar o țeavă de tun de circ…știi, una din aia care ne aruncă în cupolă. Și nu este nicio aluzie la vreo revistă parisiană. E doar zâmbetul amar al clovnului care ni s-a cicatrizat pe chip. Și cu cât râdem mai zgomotos cu atât ne îndepărtăm mai mult.

Câte sacrificii ești dispus să faci? Cred că de la un timp jertfele astea se estompează și ajung să pară doar mici pietre care ți s-au prins în talpa pantofului. Poate că la un moment dat o sa scuturi pantoful și o să uiți că te-a incomodat ceva. Numai că atunci o să fi ajuns atât de departe încât nu va mai fi nevoie să râzi. Trist este că nici măcar asta nu-ți va rămâne, căci fotografiile la care o să te uiți nu-ți pot răspunde la zâmbete. Iar pantofii tăi vor fi prea tociți să mai poată prinde pietricele în talpa lor.

Câteodată nici tăcerea nu te mai oprește. Nu persoanele care trec te rănesc, ci urmele lăsate în tine de ele. Doar că lumea noastră e ce vrem noi să fie, chiar dacă nu ne place. Iar când ceva interferează cu ea, când ni se opune sau ne mută vreun obiect din locul unde l-am așezat noi,  asta ne rănește. Dar alungăm repede intrusul și revenim la starea inițială. Suntem ori prea statici, ori prea dinamici, dar ne păstrăm aceeași lipsă: liniștea.

Poate că tăcerile și râsul, tristețile și exaltările noastre, ne zidesc un hol cu două uși. Și tot ce ne rămâne e să o deschidem pe cea potrivită…

Hurt

Nu prea îmi fac planuri. Viața e prea ironică să le fac. Azi mă ustură gâtul, am nasul înfundat și moț, o durere de cap. Asta pe lângă faptul că sunt sechestrată în casă din alte motive. Și nici măcar nu știu cum să reacționez. Am amorțit în ”ziua cârtiței”. Tu ce faci în situații din astea? Poate că uneori te simți așa fără niciun motiv, iar alteori nici nu-ți dorești să ieși din starea asta.

Zilele astea sunt prea roșii. Zgomot, liste, insistențe… ne prefacem că nimic nu ne dărâmă, că luptăm și supraviețuim. Dar uneori ne agățăm ancorele de tot ce prindem în jurul nostru, fără să vedem că tragem malul după noi.

Ce-o să faci mâine? Dar peste două zile? O să zâmbești în fața bradului, privind absent globurile? Mergi la cumpărături și mai treci o sticlă în plus pe listă? Te uiți la Singur acasă? Hmmm, nu cred. Sau cauți ochii ăia care să-ți răspundă?! I-ai găsit deja? Citeam o glumă zilele astea: Dacă plângi în fiecare zi din relația ta, ar trebui să te întrebi dacă nu cumva te întâlnești cu o ceapă!

Mă dor și gândurile și e unul din puținele momente în care nu-mi pot face un ceai singură. E un moment în care sună bine o pernă și Johnny Cash.

Vremea lui Lacusta-Voda

     Si-am fost si la 2 Mai. Din pacate, la inceput mi-a cam lasat un gust amar. Prima dezamagire: terasa de pe plaja disparuse. Singurul loc frumos devenise o ruina cu niste caricaturi atarnate de pereti. Una zicea sub chipul lui Lacusta-Voda: Sa va prajiti bine, domnule! Am intrebat ce s-a intamplat. Trecuse Udrea pe acolo si a cam strambat din nas. Nu stiu ce nu i-a placut. Poate preturile mici si muzica in surdina?! Poate oamenii care nu cheltuiesc in prostie pe prostii?! Poate ca nu-i mai ajunge ciolanul si vrea sa cocalarizeze tot litoralul romanesc… A ramas terasa de langa Pensiunea lu’ nea ala de la Serviti, va rog…cea mai ieftina bere era 5 lei. Ce doriti?! Preturi de fite! Apoi alta: covrigaria care facea covrigi mai buni ca la Buzau disparuse si ea. Un tip cu tot felul de kitsch-uri si alte obiecte de plaja de vanzare ne-a spus cam trist ca au preluat ei locul si ca s-a inchis covrigaria. Nu am priceput de ce era trist, ca doar era profitul lui…
  Dar pana la urma marea a spalat toate negurile. Sa dormi in sunetul valurilor, sa vezi rasaritul si jocul marsuinilor dimineata, sa fugi dupa bancul de hamsii sau dupa trei guvizi, sa desoperi pesti colorati cand faci scufundari in apa mica, sa-ti vezi crocsii albastri in apa clara chiar si la 2 metri adancime… toate astea spala nesimtirea lacustelor blonde cu tate mari si maxilar de luptator si a capitanilor chiori.
  Si nu doar atat ofera 2 Mai. Am vazut Moscheea cu minaretul ei alb ( e Ramadanul si nu am putut intra), biserica veche, lipoveneasca si mica biserica ortodoxa, toate intr-o arie destul de mica. Oamenii nu se razboiesc, nu pun bombe si chiar sunt mandri de multi-culturalismul lor. Am mancat shuberek (doar comandat, ca disparea imediat ce era scos din tigaie) si o portie imensa de guvizi prajiti. Am inotat printre pescarusi si cormorani si am cumparat un magnet de frigider cu un crab vesel ( broscuta nu am mai gasit).
  Sper ca la anul sa ramana intacta macar plaja…

Miroase de pe-acum

 Credeam ca vara asta nu voi pleca nicaieri. Ma gandesc la doamna care m-a invatat sa nu-mi mai fie frica. Singurul om din viata mea care a stiut sa ma invete ca marea nu ucide, doar frica. Ma gandesc la caini mari si negri, la Terra Nova. Pentru doua zile voi uita de pisici albe si moi si voi cauta ochii blajini ai „ursulanilor” ( e ca si cum as intra putin in Lumea de Margine a lui Paul Stewart). Vad o terasa cu muzica buna, cu hamac si oameni inteligenti, departe de zgomotul turismului. Visez la crabi mici, negri, ascunsi pe sub stabilopozi si la guvizi cu mujdei. Merg printre miile de scoici esuate in cautarea unei cochilii  sidefate.
  Nu-mi voi lua nici ceasul, nici aparatul foto, nici vreo bratara. Ma voi trezi langa valuri si voi adormi in sunetul lor. Voi cauta un magnet de frigider-broscuta, asa cum mai am unul acasa, pe care il voi darui.
 Maine plec la 2 Mai.