Tag Archive | lipsa

Baterii

Unele răni sunt exact ceea ce nu te aștepți de la ele. Nu sângerează, nu dor, nu seamănă cu nimic cunoscut. Poate că te întreabă cineva: ce ți s-a întâmplat? cine te-a trădat? cine a plecat cu un cuțit însângerat de lângă tine? Iar raspunsul tău poate fi o tăcere. Și asta pentru că nu acolo e rana. Cum să zic?! Te uiți la fotografia mea luminoasă, plină de mișcare și zâmbet, fără să știi că la două secunde după ce am închis aparatul de fotografiat, a început o furtună cu grindină. Acolo e rana, la două secunde de orice întrebare sau răspuns cunoscut. Pentru că rana e mult mai adâncă… atât de adâncă, încât nu mai există nici sânge, nici nervi.. Acolo nu lovești, nu țipi, nu mai faci nimic. Acolo se strâng toate în jurul tău ca și cum ai scoate toate cablurile din prize, ca și cum te-ai reseta…ca și cum un arici s-ar inchide în el însuși. Iar în lipsa asta de tot și de toate ești chiar tu. Și nici măcar pe tine nu te mai simți. E cumva mai mult decât durerea…

Ce rămâne după? Atât de multe! E cerul albastru, e mirosul de mare, e un clip pe care îl asculți obsesiv, sunt ochii ăia la care te gândești acum… Dar toate astea sunt baterii care se descarca. Avem baterii, sunt ieftine și multe. Dar se descarcă, înțelegi?

Poate că e timpul să deschizi o ușă. Poate că e rândul meu să aștept să-mi deschizi.

Nespuse

Nu țin minte să fi nins în noiembrie, cum nu-mi amintesc să mă fi simțit pierdută vreodată. Mi-au înghețat degetele în mănuși, gândurile în minte și voința a luat-o razna.

Începe un decembrie în care vreau să mă pierd de mine însămi. Între timp înțeleg cu tristețe cât de trufași suntem într-o lume sufocată de noi înșine. Căutăm confirmări și bătăi de inimă, răzbunări ușoare ca fulgii de ieri și consecințe grele ca zăpada de azi.

Suntem atât de deschiși tuturor, încât am rămas doar porți fără garduri. Ne închidem în afara ușilor, plângând pe ascuns secrete neaflate de nimeni, cuvinte nerostite. Unele lacrimi nu sunt sărate…nu sunt nicicum pentru că nu le lăsăm să cadă. Unele cuvinte nu pot fi grele. Nici măcar nu ajung să fie spuse, ci rămân cumva în Purgatoriu, în locul ăla în care le auzi zilnic în creier, dar rămân așa, nenăscute, poate din slăbiciune, poate din bun simț sau poate chiar din lașitate.

Azi e o zi ca oricare alta în curtea mea personală, căci nu România, nu politica, nu sărbătorile iminente, nu ciocolata cu portocale, nu mirosul de vacanță, nu copilul isteț, nu pensulele și hârtia…nimic din toate astea nu mă mișcă. Azi mie nu-mi pasă și nu am chef să-mi pese; îmi leg cuvintele de inimă și le uit acolo, tac până și cu ochii pentru că nu mai am răspunsuri.

Oare cât de aici e despre tine?