Tag Archive | oameni

Made of taste

Când e prea mult totul încerci să te descurci cu asta sau cureți masa și arunci la gunoi? Este preaplin? Sau sunt resturi? Uneori gusturile exotice ard. Ne limităm la obișnuințe. Amestecul dezgustă. Limitele ne liniștesc și totuși ne închid. „Asta devine după facultăți…”, cum zicea un individ neaoș.

Am tras cu arcul odată. În nimic viu. Sau poate doar că nu am nimerit. E singura armă încercată până acum. Nu… poate singura armă tradițională. Restul e doar închipuire. Și încă e prea mult. E gustul vântului sub aripa unei parapante, e gustul sărat al mării care mă sufocă, e gustul de alamă din tubul unui saxofon, e gustul de cauciuc încins al unei motociclete în viteză, e gustul melcilor-escargot, gustul fierbinte și umed al unui cal în galop, gustul  de camembert amestecat cu gust de Sena, gustul de suc de brocoli verde și scârbos amestecat cu gust de râs și înțelegere tacită, gust de lacrimi înghițite, de aspirină, de șampanie, de sandvici servit la 10000 de metri altitudine, de ceai fiert în cană de metal, de porumb copt și gogoși, de cerneală și mai ales de cuvinte spuse și nespuse.

Și vor mai fi resturi. Ar trebui să-mi cumpăr un arc. Real. Să trag în ceva ce mișcă. Să gust mări dulci și frică. Și să vânez ploi.

And the devil moon it clings to us

Ce sunt pauzele pe care le dorim? Respirări, automatisme, uitări? Alunecăm în rutină fără procese de conștiință. Tu verifici ora ca și cum te-ar aștepta cineva la o întâlnire urgentă, ca și cum masa ar fi pusă, iar invitații la cină s-ar privi stânjeniți. De fapt nimic nu se întâmplă nicăieri. Nimic nu te privește personal. Oamenii își plimbă cățeii nestingheriți, la o scară de bloc se mișcă un chip după o perdea, o ușă se închide la un etaj, poeții își scriu versurile pe tastaturi îngălbenite, un el și o ea se despart în ploaie, cineva se sinucide…pentru o cauză. Tu nu ești în toate astea, nicăieri. Tu nu exiști.

Cineva te visează, grotesc, erotic. Un ochi verde și un surâs. O scenă de American Horror Story. Cineva te respiră, te uită. Tu exiști acolo cu totul. Dar nu înțelegi și nici nu este nevoie. În pauza ta, ceasul tău măsoară direct zile. Ștergi cu o radieră invitații la cina imaginară și pleci. Acolo unde nu ești, râzi, mângâi un umăr, spui o glumă. Unde te afli, taci, în picioare, pe un câmp de război părăsit. Acolo e un fel de fumusețe doar a ta. Pe care nimeni nu o vede.

Counting and more

Ni se usucă pământul sub pași. Uneori călcăm pe nisip rece. Toate apele se ascund uneori în izvoare, toate ploile se retrag în nori, toate valurile își pierd coamele. Pietrele crapă, mâinile nu au ce mângâia. Călcăm în deșert roșu, în praf, în iarba galbenă. Ne sufocăm de aer. Pas cu pas, în urma noastră, rămânem tot noi.

Ne întindem pe spate, cu ochii spre cer, spre soare, pe un pământ arid. Unde suntem? Știm cum am ajuns aici, dar unde suntem? Rostogolim pietre către nicăieri. Căutam apele fugite. Ne ridicăm întâi cu genunchii la piept, apoi direct în picioare. Plecăm, dar acolo, în urma noastră, rămânem tot noi.

Simțim în tălpi un nisip colțuros, rece. Dacă alergăm, tălpile noastre îl uită. Urme roșii. Ne cățărăm să smulgem ploaia norilor, săpăm, sa prindem firele izvoarelor, ne zbatem să forțăm coama valurilor. Ne oprim să respirăm apă. Acolo, spre nori, în adâncul pământului, înconjurați de ape, rămânem tot noi.

Pe moment, simțim în nări viața. Uităm de pământ si apă și morminte. Ne uităm pe noi în fiecare din ele. Ceva a rămas acolo, ceva respiră încă aici.

Prea răniți să ne îngropăm încă, prea întregi să renunțăm…

Fix it up

Ce așteptăm să ni se întâmple? Ne târâm amorfi de la o stradă la alta, de dimineață până dimineață sau alergăm cu sufletul la gură către ceva? Putem să luăm o hârtie și să scriem rețete-minune. Să ne facem stocuri de plante medicinale, filme lacrimogene, fructe de sezon, vreo câteva cărți bune, o cutie de medicamente, facturi de plătit (desigur, cu ideea ca suntem mari și responsabili), niște haine abia scoase din vitrină, selfie-uri, statusuri reactualizate și mai ales oameni. Poate că oamenii se îngrămădesc pe ce-a mai ramas din hârtie și strigă de acolo diverse. În mare sunt unici.

Sunt oameni de martie, mai adulți, mai fericiți… și sunt alții care rămân din lunile mai vechi. Încă au termenul de garanție intact. Mici filosofii personale, glume la care râzi doar dacă faci parte din grup și grupuri din care faci parte doar daca știi parola secretă. O mandala din oameni. Una care nu are nevoie de ochi să o privească mișcându-se în sine însăși.

Cât ne atrage centrul și cât curaj avem să ne apropiem de margine? Aici nu e labirintul lui Dedal. Și nici măcar libertatea de a spune ce vrem nu o să ne facă mai buni. De fapt nici nu vrem asta… vrem doar să spunem și să ne oprim. Și când ajungi la capăt îți rămâne doar să mergi mai departe.

Căt de mult îi suportăm pe ceilalți? Și până unde?

Brand new day

Uneori îți spui că fiecare experiență avută e necesară, fiecare problemă te maturizează, fiecare rană te întărește. Dar dacă toate astea nu fac decât să mai dezbrace de pe tine un rând de sentimente? Dacă tot ce rămâne în urma lor nu sunt cicatrici, ci găuri? Poate că ceea ce vezi tu a fi dur și puternic, este, în fond, doar o lipsă?! Fără emoții, fără senzații, fără nimic… sau doar nimic! Ne dezumanizăm. Ce nu ne omoară ne face mai puternici…nu știu, poate ne face mai puțin oameni.

Și apoi îți spui că ești dezamăgit. Că până și prietenii nu sunt prieteni. Dar înțelegi că dezamăgirea e doar o formă de așteptare?! Că nu poți fi dezamăgit de oameni de la care nu aștepți nimic? Și atunci cui rămâne să mulțumești? Nu doar ție. Asta ar mai dezgoli o emoție spre un interior egoist. Iar adevărul, oricât de dureros ar fi, e tot ce ar trebui să ne îmbrace înapoi.

Cred că mai consolator ar fi să nu mai avem așteptări ci doar să avem răbdarea să așteptăm oameni.

I’ll be OK!

Baterii

Unele răni sunt exact ceea ce nu te aștepți de la ele. Nu sângerează, nu dor, nu seamănă cu nimic cunoscut. Poate că te întreabă cineva: ce ți s-a întâmplat? cine te-a trădat? cine a plecat cu un cuțit însângerat de lângă tine? Iar raspunsul tău poate fi o tăcere. Și asta pentru că nu acolo e rana. Cum să zic?! Te uiți la fotografia mea luminoasă, plină de mișcare și zâmbet, fără să știi că la două secunde după ce am închis aparatul de fotografiat, a început o furtună cu grindină. Acolo e rana, la două secunde de orice întrebare sau răspuns cunoscut. Pentru că rana e mult mai adâncă… atât de adâncă, încât nu mai există nici sânge, nici nervi.. Acolo nu lovești, nu țipi, nu mai faci nimic. Acolo se strâng toate în jurul tău ca și cum ai scoate toate cablurile din prize, ca și cum te-ai reseta…ca și cum un arici s-ar inchide în el însuși. Iar în lipsa asta de tot și de toate ești chiar tu. Și nici măcar pe tine nu te mai simți. E cumva mai mult decât durerea…

Ce rămâne după? Atât de multe! E cerul albastru, e mirosul de mare, e un clip pe care îl asculți obsesiv, sunt ochii ăia la care te gândești acum… Dar toate astea sunt baterii care se descarca. Avem baterii, sunt ieftine și multe. Dar se descarcă, înțelegi?

Poate că e timpul să deschizi o ușă. Poate că e rândul meu să aștept să-mi deschizi.

Emisfere

De câte ori ai închis ochii și ai încercat să fii singur cu tine? De obicei ne este atât de frică de starea asta încât căutăm pârghii de care să ne prindem cumva de ceilalți. Ascultăm muzică, pierdem vremea pe facebook, scriem sms-uri, sunăm, verificăm orice ar putea să ne salveze de clipa asta stingheră. De unde teama asta? Cât din ea e față de noi înșine și cât față de ceea ce suntem capabili de a săvârși?

E multă liniște când ești cu tine însuți. Știi, asta nu cred că te sperie, cred că te atrage. Ce afli atunci? E un moment în care lumea își pierde sensul aleatoriu, în care nimeni nu îți mai spune nimic, în care tăcerea urlă. Cine ești atunci și cât poți să înduri?

Când te caut, nu ești niciunde. Când mă întorc în mine te descopăr. Dar te pedepsesc pentru fricile și aroganța ta.

E cald aici, la Polul Nord. E cald oriunde vrei să fie așa. În fond e doar o stare de spirit.

Søk

Sunt aici. E ceață, sunt nori, iar soarele apare din când în când ca printr-o pânză albă. Și totuși e atât de multă lumină… e un timp moale, ca în Tache de catifea (pe care sigur nu l-ai citit și nici nu cred că ți-ar plăcea, deși e pe alocuri suprarealist), un timp în care îmi lipesc nasul de fereastra autobuzului și mă pierd printre fiorduri.

Mi-e cald în ploaie și am nevoie de culori tari și bocanci. Mi-e dor deja. Jurnalul meu gri mai are câteva pagini goale. Revelionul ăsta e cu vin roșu, sec, zgomot de artificii, pernă cu apă caldă, oraș în care miroase al naibii de bine, rațe pe lac înghețat,o cafea mare, ceva foarte verde, urs cu ochi căprui și dor! Dor și surprize.

Tu cum ești? Ce faci? Râzi în mulțime cu un pahar în mână? căutând, poate, la ceas?! Fără liste? Fără răutăți? E prea multă așteptare și dacă aș avea dreptul la o dorință, nu mi-aș dori să mai am 100, ci să simți lumea prin ochii mei.

Mi-am cărat culorile cu mine la capătul de sus al lumii. Și pensule și creioane. Nu am prea multe nevoi și nici pomelnic de îndeplinit. Tot ce am e în culoare și în inimă. Poate de asta mă îmbrac în negru și gri… restul de nuanțe le am în vene. Și iar ne găsim la poli opuși, dar polii de semn diferit… în fine…

Eu nu am plecat niciodată de fapt, sunt încă aici. Bine?

Hurt

Nu prea îmi fac planuri. Viața e prea ironică să le fac. Azi mă ustură gâtul, am nasul înfundat și moț, o durere de cap. Asta pe lângă faptul că sunt sechestrată în casă din alte motive. Și nici măcar nu știu cum să reacționez. Am amorțit în ”ziua cârtiței”. Tu ce faci în situații din astea? Poate că uneori te simți așa fără niciun motiv, iar alteori nici nu-ți dorești să ieși din starea asta.

Zilele astea sunt prea roșii. Zgomot, liste, insistențe… ne prefacem că nimic nu ne dărâmă, că luptăm și supraviețuim. Dar uneori ne agățăm ancorele de tot ce prindem în jurul nostru, fără să vedem că tragem malul după noi.

Ce-o să faci mâine? Dar peste două zile? O să zâmbești în fața bradului, privind absent globurile? Mergi la cumpărături și mai treci o sticlă în plus pe listă? Te uiți la Singur acasă? Hmmm, nu cred. Sau cauți ochii ăia care să-ți răspundă?! I-ai găsit deja? Citeam o glumă zilele astea: Dacă plângi în fiecare zi din relația ta, ar trebui să te întrebi dacă nu cumva te întâlnești cu o ceapă!

Mă dor și gândurile și e unul din puținele momente în care nu-mi pot face un ceai singură. E un moment în care sună bine o pernă și Johnny Cash.

You know I’ll fight my corner

Nu știu să răspund emoțiilor pozitive. Mă opresc de parcă m-aș scurtcircuita. În minte îmi zboară tot felul de gânduri și atitudini, iar eu simt că ies din mine și mă privesc absurd. Îmi țin mâinile pe lângă corp, amorfe, îmi țin ochii deschiși, căutând, și uneori mai spun câte o ciudățenie. În final, tot ce rămâne este doar evitare.

Știu să evit instinctual. Azi sunt prea deschisă. Oscilez între curaj și teamă precum o busolă al cărei magnet a luat-o razna. Te-ai simțit vreodată așa? Ce faci când cineva îți face un compliment? Accepți? Te autoironizezi? Îl bănuiești de intenții ascunse? Cum reacționezi?

Oamenii buni te plictisesc, răul te intrigă. Sunt atâtea lucruri pe care nu le spui, atâtea întrebări și motive, atâtea cearșafuri mototolite! Luna nu este niciodată pe cât de mare o simți că se ascunde în spatele tău. Nu cânți la volan, nu încerci marea cu degetul, nu îți lași mănușile acasă. Un duel ar fi incomplet.

Mă îngheață zâmbetele sincere. Obiectele mele spun mai multe despre mine decât o pot face eu. Tăcerile mele completează restul.