Tag Archive | sentimente

Joy and pain

În fața mea se află un schelet incomplet. Alb, din plastic, privind într-un punct fix. Ceva din chipul lui de manechin mă amuză. E ca și cum m-ar privi o piatră. Nu sunt cuvinte nespuse, nu întrebări, nu frustrări. Sunt doar certitudini și liniște. Ești un schelet îmbrăcat în zâmbet.

În spatele scheletului sunt vreo cinci cactuși. Și ei, oase de plante. Ceva în trupurile lor rotunde mă ispitește. E ca și cum mi-e sete de apa ascunsă acolo. Nu sunt frunze care să cadă, nu umbră, nu aer. Sunt doar îndârjire și forță. Ești un cactus îmbrăcat în ace.

Afară, cerul nu mai este cer. E doar o întindere gri, murdară. Ceva din ceața de sus mă vindecă. E ca și cum aș adormi. Nu sunt râsete zgomotoase, nu fugă nebună, nu aclamații. Sunt doar ritmuri calme și vise. Ești o noapte ascunsă în dimineți reci.

And the devil moon it clings to us

Ce sunt pauzele pe care le dorim? Respirări, automatisme, uitări? Alunecăm în rutină fără procese de conștiință. Tu verifici ora ca și cum te-ar aștepta cineva la o întâlnire urgentă, ca și cum masa ar fi pusă, iar invitații la cină s-ar privi stânjeniți. De fapt nimic nu se întâmplă nicăieri. Nimic nu te privește personal. Oamenii își plimbă cățeii nestingheriți, la o scară de bloc se mișcă un chip după o perdea, o ușă se închide la un etaj, poeții își scriu versurile pe tastaturi îngălbenite, un el și o ea se despart în ploaie, cineva se sinucide…pentru o cauză. Tu nu ești în toate astea, nicăieri. Tu nu exiști.

Cineva te visează, grotesc, erotic. Un ochi verde și un surâs. O scenă de American Horror Story. Cineva te respiră, te uită. Tu exiști acolo cu totul. Dar nu înțelegi și nici nu este nevoie. În pauza ta, ceasul tău măsoară direct zile. Ștergi cu o radieră invitații la cina imaginară și pleci. Acolo unde nu ești, râzi, mângâi un umăr, spui o glumă. Unde te afli, taci, în picioare, pe un câmp de război părăsit. Acolo e un fel de fumusețe doar a ta. Pe care nimeni nu o vede.

Counting and more

Ni se usucă pământul sub pași. Uneori călcăm pe nisip rece. Toate apele se ascund uneori în izvoare, toate ploile se retrag în nori, toate valurile își pierd coamele. Pietrele crapă, mâinile nu au ce mângâia. Călcăm în deșert roșu, în praf, în iarba galbenă. Ne sufocăm de aer. Pas cu pas, în urma noastră, rămânem tot noi.

Ne întindem pe spate, cu ochii spre cer, spre soare, pe un pământ arid. Unde suntem? Știm cum am ajuns aici, dar unde suntem? Rostogolim pietre către nicăieri. Căutam apele fugite. Ne ridicăm întâi cu genunchii la piept, apoi direct în picioare. Plecăm, dar acolo, în urma noastră, rămânem tot noi.

Simțim în tălpi un nisip colțuros, rece. Dacă alergăm, tălpile noastre îl uită. Urme roșii. Ne cățărăm să smulgem ploaia norilor, săpăm, sa prindem firele izvoarelor, ne zbatem să forțăm coama valurilor. Ne oprim să respirăm apă. Acolo, spre nori, în adâncul pământului, înconjurați de ape, rămânem tot noi.

Pe moment, simțim în nări viața. Uităm de pământ si apă și morminte. Ne uităm pe noi în fiecare din ele. Ceva a rămas acolo, ceva respiră încă aici.

Prea răniți să ne îngropăm încă, prea întregi să renunțăm…

Brand new day

Uneori îți spui că fiecare experiență avută e necesară, fiecare problemă te maturizează, fiecare rană te întărește. Dar dacă toate astea nu fac decât să mai dezbrace de pe tine un rând de sentimente? Dacă tot ce rămâne în urma lor nu sunt cicatrici, ci găuri? Poate că ceea ce vezi tu a fi dur și puternic, este, în fond, doar o lipsă?! Fără emoții, fără senzații, fără nimic… sau doar nimic! Ne dezumanizăm. Ce nu ne omoară ne face mai puternici…nu știu, poate ne face mai puțin oameni.

Și apoi îți spui că ești dezamăgit. Că până și prietenii nu sunt prieteni. Dar înțelegi că dezamăgirea e doar o formă de așteptare?! Că nu poți fi dezamăgit de oameni de la care nu aștepți nimic? Și atunci cui rămâne să mulțumești? Nu doar ție. Asta ar mai dezgoli o emoție spre un interior egoist. Iar adevărul, oricât de dureros ar fi, e tot ce ar trebui să ne îmbrace înapoi.

Cred că mai consolator ar fi să nu mai avem așteptări ci doar să avem răbdarea să așteptăm oameni.

I’ll be OK!

Cateva grade

Am un app de meteo pe care îl verific uneori. E aproape ironic să fac asta, când la nici jumătate de metru de mine e o fereastră. Și totuși o fac. Ne liniștește o afirmație neutră, seacă, mai mult decât relitatea însăși. Poate că cele 0-5 grade citite pe un fond noros nu ne îngheață pielea precum o fereastră deschisă. Și mai mult decât atât, plusăm cu sintagma: ploaie ușoară. Unde? Cât de ușoară este? Pe cât de denși ne simțim…

Cred că îți închizi ferestrele. Nu-ți trebuie nici nori, nici grade, nici ploi mai mult sau mai puțin ușoare. Bine, poate grade… dar de altă natură. E aproape ironic să închizi, când, de fapt, ploaia nu te îngheață. Acolo, la tine, in sud, se întorc zăpezi alungate de prin alte colțuri de lume. S-au aglomerat toate și-ți așteaptă la ușă pașii.

La meteo nu scrie că seara se aprind lumini.

Baterii

Unele răni sunt exact ceea ce nu te aștepți de la ele. Nu sângerează, nu dor, nu seamănă cu nimic cunoscut. Poate că te întreabă cineva: ce ți s-a întâmplat? cine te-a trădat? cine a plecat cu un cuțit însângerat de lângă tine? Iar raspunsul tău poate fi o tăcere. Și asta pentru că nu acolo e rana. Cum să zic?! Te uiți la fotografia mea luminoasă, plină de mișcare și zâmbet, fără să știi că la două secunde după ce am închis aparatul de fotografiat, a început o furtună cu grindină. Acolo e rana, la două secunde de orice întrebare sau răspuns cunoscut. Pentru că rana e mult mai adâncă… atât de adâncă, încât nu mai există nici sânge, nici nervi.. Acolo nu lovești, nu țipi, nu mai faci nimic. Acolo se strâng toate în jurul tău ca și cum ai scoate toate cablurile din prize, ca și cum te-ai reseta…ca și cum un arici s-ar inchide în el însuși. Iar în lipsa asta de tot și de toate ești chiar tu. Și nici măcar pe tine nu te mai simți. E cumva mai mult decât durerea…

Ce rămâne după? Atât de multe! E cerul albastru, e mirosul de mare, e un clip pe care îl asculți obsesiv, sunt ochii ăia la care te gândești acum… Dar toate astea sunt baterii care se descarca. Avem baterii, sunt ieftine și multe. Dar se descarcă, înțelegi?

Poate că e timpul să deschizi o ușă. Poate că e rândul meu să aștept să-mi deschizi.

Søk

Sunt aici. E ceață, sunt nori, iar soarele apare din când în când ca printr-o pânză albă. Și totuși e atât de multă lumină… e un timp moale, ca în Tache de catifea (pe care sigur nu l-ai citit și nici nu cred că ți-ar plăcea, deși e pe alocuri suprarealist), un timp în care îmi lipesc nasul de fereastra autobuzului și mă pierd printre fiorduri.

Mi-e cald în ploaie și am nevoie de culori tari și bocanci. Mi-e dor deja. Jurnalul meu gri mai are câteva pagini goale. Revelionul ăsta e cu vin roșu, sec, zgomot de artificii, pernă cu apă caldă, oraș în care miroase al naibii de bine, rațe pe lac înghețat,o cafea mare, ceva foarte verde, urs cu ochi căprui și dor! Dor și surprize.

Tu cum ești? Ce faci? Râzi în mulțime cu un pahar în mână? căutând, poate, la ceas?! Fără liste? Fără răutăți? E prea multă așteptare și dacă aș avea dreptul la o dorință, nu mi-aș dori să mai am 100, ci să simți lumea prin ochii mei.

Mi-am cărat culorile cu mine la capătul de sus al lumii. Și pensule și creioane. Nu am prea multe nevoi și nici pomelnic de îndeplinit. Tot ce am e în culoare și în inimă. Poate de asta mă îmbrac în negru și gri… restul de nuanțe le am în vene. Și iar ne găsim la poli opuși, dar polii de semn diferit… în fine…

Eu nu am plecat niciodată de fapt, sunt încă aici. Bine?

Dialog surd

Tu crezi în noroc? Mi-ai spune că nu. De fapt, puțini oameni ar răspunde asta. Dar tu ai încerca să fii la fel de sceptic precum dimineața de azi. Și nu te-ai opri aici. Ai râde răutăcios de slăbiciune, te-ai distra crud cu retardul și grobianul și peste astea, absurd și misterios, ar pluti o notă de sensibilitate adorabilă.

Râzi la fel de mult pe cât plângi în tine. Iar rănile pe care le ascunzi îți sângerează prin haine. Uneori mă întreb cât vei aștepta.

Faci combinații și permutări și amintești unele nume cu admirație în privire, dar de cele mai multe ori, persiflant, cu o milă ciudată.

De ce nu te întorci din drum? Pentru un principiu?! De teamă? Alegerile tale sunt pietrele care iți construiesc strada sau poate bolovanii care te împiedică.

Pe cine aștepți?

Despre tine

Nu știu dacă iti plac clepsidrele. Ele sunt doar un moft dulceag într-un prezent al ceasului digital. Și totuși cred că îți plac. Nisipul hipnotic ți se potrivește. Curge spre nicăieri odată cu toate întrebările și tăcerile tale. Nu le țipi nimănui, nu le arăți sau poate doar te joci cu imagini colorate, amenințări și ironii. Cine ești? Cât de mult îți pasă și cat de departe te îngroapă nisipul din clepsidră? E un joc de contraspioni. Ești cine arăți că ești sugerând că ești altcineva. Cât noroc ai și câtă luptă? Câtă întâmplare și câtă premeditare? Câte decizii, cât aleatoriu? Cât poți sângera și câte răni? Cât adevăr și câtă minciună?

Poate îți plac oamenii…pionii tăi în șahul tău… Ei sunt doar un moft în calea ta spre un ”mâine”. Și totuși cred că nu îi sacrifici pe toți pentru a-ți apăra regele. Oamenii ăștia ți se potrivesc, chiar dacă-ți jertfești regina. Ei curg odată cu tine în toate direcțiile. Cine ești? Cât zâmbet și câte lacrimi? Câtă copilărie și câtă responsabilitate? Câtă umbră, câtă lumină? Câte cântece cu mesaj, câte șotii ascunzi în spatele ochilor?

Despre tine nu știu prea multe, dar nici tu nu știi tot. Și cât din tine cunosc nu contează.

Cât de mult? Cât de puțin?

Nespuse

Nu țin minte să fi nins în noiembrie, cum nu-mi amintesc să mă fi simțit pierdută vreodată. Mi-au înghețat degetele în mănuși, gândurile în minte și voința a luat-o razna.

Începe un decembrie în care vreau să mă pierd de mine însămi. Între timp înțeleg cu tristețe cât de trufași suntem într-o lume sufocată de noi înșine. Căutăm confirmări și bătăi de inimă, răzbunări ușoare ca fulgii de ieri și consecințe grele ca zăpada de azi.

Suntem atât de deschiși tuturor, încât am rămas doar porți fără garduri. Ne închidem în afara ușilor, plângând pe ascuns secrete neaflate de nimeni, cuvinte nerostite. Unele lacrimi nu sunt sărate…nu sunt nicicum pentru că nu le lăsăm să cadă. Unele cuvinte nu pot fi grele. Nici măcar nu ajung să fie spuse, ci rămân cumva în Purgatoriu, în locul ăla în care le auzi zilnic în creier, dar rămân așa, nenăscute, poate din slăbiciune, poate din bun simț sau poate chiar din lașitate.

Azi e o zi ca oricare alta în curtea mea personală, căci nu România, nu politica, nu sărbătorile iminente, nu ciocolata cu portocale, nu mirosul de vacanță, nu copilul isteț, nu pensulele și hârtia…nimic din toate astea nu mă mișcă. Azi mie nu-mi pasă și nu am chef să-mi pese; îmi leg cuvintele de inimă și le uit acolo, tac până și cu ochii pentru că nu mai am răspunsuri.

Oare cât de aici e despre tine?