Tag Archive | tacere

Kings Of Convenience

De cât timp este nevoie să înțelegem? Vorbim uneori cu oglinzi magice. Ne vedem acolo condamnați de cine știe ce autoritate kafkiană. Suntem legați de mâini cu funii întinse către puncte cardinale opuse. Cineva trage, iar în colțuri de oglinzi ne vedem tot pe noi trăgând. Nu iertăm altora ce ne iertăm nouă. Ne înecăm în ape imaginare și căutăm sunetul perfect. Căutăm cântecul sirenei, vânăm Pasărea Măiastră…

Câte paradoxuri îți place să guști? E amuzant să simți cu ți se comprimă timpul pe piele. De fapt devii atât de frustrat încât tot ce-ți rămâne să faci e să râzi. Și poate să crești. Uneori și mucegaiul are flori frumoase.

Poate dacă ai putea să taci pentru o perioadă în tine, exteriorul nu ar mai țipa atât de intens.

Anunțuri

Maraton

Uneori cel mai ușor mod de a fugi e să râdem. Metaforicul creion ascuțit cu care ne desenăm caricaturile este doar o țeavă de tun de circ…știi, una din aia care ne aruncă în cupolă. Și nu este nicio aluzie la vreo revistă parisiană. E doar zâmbetul amar al clovnului care ni s-a cicatrizat pe chip. Și cu cât râdem mai zgomotos cu atât ne îndepărtăm mai mult.

Câte sacrificii ești dispus să faci? Cred că de la un timp jertfele astea se estompează și ajung să pară doar mici pietre care ți s-au prins în talpa pantofului. Poate că la un moment dat o sa scuturi pantoful și o să uiți că te-a incomodat ceva. Numai că atunci o să fi ajuns atât de departe încât nu va mai fi nevoie să râzi. Trist este că nici măcar asta nu-ți va rămâne, căci fotografiile la care o să te uiți nu-ți pot răspunde la zâmbete. Iar pantofii tăi vor fi prea tociți să mai poată prinde pietricele în talpa lor.

Câteodată nici tăcerea nu te mai oprește. Nu persoanele care trec te rănesc, ci urmele lăsate în tine de ele. Doar că lumea noastră e ce vrem noi să fie, chiar dacă nu ne place. Iar când ceva interferează cu ea, când ni se opune sau ne mută vreun obiect din locul unde l-am așezat noi,  asta ne rănește. Dar alungăm repede intrusul și revenim la starea inițială. Suntem ori prea statici, ori prea dinamici, dar ne păstrăm aceeași lipsă: liniștea.

Poate că tăcerile și râsul, tristețile și exaltările noastre, ne zidesc un hol cu două uși. Și tot ce ne rămâne e să o deschidem pe cea potrivită…

You know I’ll fight my corner

Nu știu să răspund emoțiilor pozitive. Mă opresc de parcă m-aș scurtcircuita. În minte îmi zboară tot felul de gânduri și atitudini, iar eu simt că ies din mine și mă privesc absurd. Îmi țin mâinile pe lângă corp, amorfe, îmi țin ochii deschiși, căutând, și uneori mai spun câte o ciudățenie. În final, tot ce rămâne este doar evitare.

Știu să evit instinctual. Azi sunt prea deschisă. Oscilez între curaj și teamă precum o busolă al cărei magnet a luat-o razna. Te-ai simțit vreodată așa? Ce faci când cineva îți face un compliment? Accepți? Te autoironizezi? Îl bănuiești de intenții ascunse? Cum reacționezi?

Oamenii buni te plictisesc, răul te intrigă. Sunt atâtea lucruri pe care nu le spui, atâtea întrebări și motive, atâtea cearșafuri mototolite! Luna nu este niciodată pe cât de mare o simți că se ascunde în spatele tău. Nu cânți la volan, nu încerci marea cu degetul, nu îți lași mănușile acasă. Un duel ar fi incomplet.

Mă îngheață zâmbetele sincere. Obiectele mele spun mai multe despre mine decât o pot face eu. Tăcerile mele completează restul.

Despre tine

Nu știu dacă iti plac clepsidrele. Ele sunt doar un moft dulceag într-un prezent al ceasului digital. Și totuși cred că îți plac. Nisipul hipnotic ți se potrivește. Curge spre nicăieri odată cu toate întrebările și tăcerile tale. Nu le țipi nimănui, nu le arăți sau poate doar te joci cu imagini colorate, amenințări și ironii. Cine ești? Cât de mult îți pasă și cat de departe te îngroapă nisipul din clepsidră? E un joc de contraspioni. Ești cine arăți că ești sugerând că ești altcineva. Cât noroc ai și câtă luptă? Câtă întâmplare și câtă premeditare? Câte decizii, cât aleatoriu? Cât poți sângera și câte răni? Cât adevăr și câtă minciună?

Poate îți plac oamenii…pionii tăi în șahul tău… Ei sunt doar un moft în calea ta spre un ”mâine”. Și totuși cred că nu îi sacrifici pe toți pentru a-ți apăra regele. Oamenii ăștia ți se potrivesc, chiar dacă-ți jertfești regina. Ei curg odată cu tine în toate direcțiile. Cine ești? Cât zâmbet și câte lacrimi? Câtă copilărie și câtă responsabilitate? Câtă umbră, câtă lumină? Câte cântece cu mesaj, câte șotii ascunzi în spatele ochilor?

Despre tine nu știu prea multe, dar nici tu nu știi tot. Și cât din tine cunosc nu contează.

Cât de mult? Cât de puțin?