Tag Archive | tristete

Nespuse

Nu țin minte să fi nins în noiembrie, cum nu-mi amintesc să mă fi simțit pierdută vreodată. Mi-au înghețat degetele în mănuși, gândurile în minte și voința a luat-o razna.

Începe un decembrie în care vreau să mă pierd de mine însămi. Între timp înțeleg cu tristețe cât de trufași suntem într-o lume sufocată de noi înșine. Căutăm confirmări și bătăi de inimă, răzbunări ușoare ca fulgii de ieri și consecințe grele ca zăpada de azi.

Suntem atât de deschiși tuturor, încât am rămas doar porți fără garduri. Ne închidem în afara ușilor, plângând pe ascuns secrete neaflate de nimeni, cuvinte nerostite. Unele lacrimi nu sunt sărate…nu sunt nicicum pentru că nu le lăsăm să cadă. Unele cuvinte nu pot fi grele. Nici măcar nu ajung să fie spuse, ci rămân cumva în Purgatoriu, în locul ăla în care le auzi zilnic în creier, dar rămân așa, nenăscute, poate din slăbiciune, poate din bun simț sau poate chiar din lașitate.

Azi e o zi ca oricare alta în curtea mea personală, căci nu România, nu politica, nu sărbătorile iminente, nu ciocolata cu portocale, nu mirosul de vacanță, nu copilul isteț, nu pensulele și hârtia…nimic din toate astea nu mă mișcă. Azi mie nu-mi pasă și nu am chef să-mi pese; îmi leg cuvintele de inimă și le uit acolo, tac până și cu ochii pentru că nu mai am răspunsuri.

Oare cât de aici e despre tine?

N-am. Nu vreau

Nu cred ca am revenit. Poate ca voi insira iar un numar de texte vreo cateva saptamani si apoi o sa dispar in alte pasiuni ce ma inghit in etape vagi. Asa ca nu afirm ca am revenit, ci ca sunt aici. Am fost mereu aici si nu incerc sa ma intreb de ce.

E un noiembrie galben. Un noiembrie in care visez si rad mult. Cu frunze, cu revelatii, cu tristetile mele infinite. Si nu, nu sunt romantica, ba chiar zambesc sarcastic mortilor ce ma inconjoara. Desi tot eu ii iau de mana apoi si ii intreb uimita de ce au murit? Poate pentru ca indiferent cat de banal sau de sclipitor esti, in fiecare clipa, cineva, langa tine, moare.

Traim pasional si extrem. Suntem eroi ce-si varsa sangele pe cadavrul unei lumi in miscare. Dar am uitat sa nu ne pese (cand tocmai asta acuzam, ca nu ne pasa), sa dormim fara vise, sa pasim lent printr-un noiembrie cliseic… am uitat sa fim impacati.

E aproape iarna si pensulele mele sunt aproape ude. Lumea mea are tușe de stacojiu. Imagini uleioase ce nu aluneca nicaieri si se prafuiesc in depozit.

Am zis odata ca prietenii iti imprumuta aripile lor. Eu am strans deja vreo cateva perechi bune de la o vreme…

Ce fac? Ma plimb printre oameni ca printre frunzele de noiembrie. Tin in inima maini micute si in maini inimi ranite. Pictez, mananc ciocolata, deschid usi, o ador pe Carmen si caut piatra filozofala.

In final tot ce ramane sunt sunetele.