Tag Archive | tu

Party & fog

De vreo câțiva ani, în octombrie, miroase a vară. Împrăștii frunze galbene pe alei și îmi ridic mânecile cămășii mai sus de coate. Oricum clipesc de câteva ori și începe să picure, să treacă zile, să coboare ceața și să-mi înfășor eșarfa mai strâns în jurul gâtului. Sfârșitul de toamnă se sufocă în globuri, sclipici și clopoței de ceramică pictată. Număr puncte între zile sălbatice. Un fel de ștafetă din sărbătoare în sărbătoare. Iar între ele doar lanțuri groase din zale de zile care se strâng de gâtul nostru.

E noiembrie și asta înseamnă Festival de Operă. Desuet? Și ce dacă? Azi nu e nimic poetic. Simt aglomerat și prozaic. Am vazut un film finlandez, Omul Pelican, o cioară cu o nucă, pe marginea străzii, niște probleme de matematică și câteva praline rămase într-o cutie. Am pus crizanteme albe într-o sticlă de bere, verde. Mi-e dor de cizmele de cauciuc. Într-o fotografie de pe facebook se comenta legat de cizmele alea. Iar tot ce voiam eu era să prind nori în plase. Când plouă mie-mi miroase a Norvegia.

Poate că uneori am nevoie de mii de kilometri depărtare. Spuneam într-un alt text că e doar o iluzie distanța. Acum spun că e o iluzie a iluziei. Și nici atât. În final tot ce contează este imaginea unor brațe care dansează pe o tastatură, între vechi și nou, între realitate și fantezie.

Let’s party!

Reclame

Undead

Ritm. Miros de cafea și ritm. Pași prea aproape sau prea departe. Intri pe ușă ca și cum camera e veche și nevizitată. În tine, bate un magnet. Mesteci dropsuri și te lași târât spre polul opus. Dansezi pe aceleași podele, miști același decor, pui aceleași măști, faci aceleași reverențe, cad aceleași cortine. Zâmbetele de la final sunt la fel de trecătoare.

Doar unele voci mă leagă. De câte ori repet formule magice fără efect, de câte ori privesc direct în suflet… Fuck off! I turn my back and fuck it up… De câte ori cad frunze galbene, de octombrie, de câte ori rulează pe repeat beaturi de rap…

De data asta zgomotul acoperă prea mult din zi. Tramvaiul alunecă peste pașii celorlalți, trec pe sub schele râzând de superstiții cu moarte, înțeleg că ceva a murit, urc peste pași în alte tramvaie, mă întorc în zgomotele și zâmbetele celelalte cu o promisiune.

Masca e pe masă, oglinda, cu fața la perete, octombrie se scutură de apa de mare, sărată, iau căștile, geaca neagră și închid ușa camerei vechi ca și cum n-ar fi existat niciodată.

Cap ou pas cap?!

Nu sunt aici să îmblânzesc monștri. Nici măcar pe ai mei. E doar un rol necesar uneori. Putem să luăm o pauză? O pauză care fiind în joc, va aparține jocului și-l va influența. Poate am putea juca altfel. Nu mai înțeleg nimic și nu mai știu reguli. S-ar putea să fiu din nou o Alice in Oglindă, o Alice ce înghite lacom iluzii și se umflă cu aer.

Semnele devin hieroglife. Ce-ți dorești? Dacă te oprești, pierzi. Dacă alergi, pierzi. Schimbă un drum, o formă, o mască. Dacă nu iei, nu-ți va oferi nimeni. Ce aștepți? Răspunsuri telepatice? Asemenea Alicei, te strângi ca un ochean în tine însuți până cand vei deveni un punct.

Undeva ninge și oamenii mormăie iritați. Undeva e soare și ei și-au deschis umbrelele, au pregătit crema și au turnat în pahare cocktailuri parfumate. Undeva plouă. Apă sonoră pe margini de metal, cărți citite pe sfert, gânduri incerte, tulburi. Aici este totul simultan, cu umbrelă și pahar elegant, cu stopi de ploaie ce cad din toate direcțiile, cu fulgi ce îngroapă, cu ezitări și răbdare, cu întoarceri succesive în același semn. Unde ești? Când?

„You know… there were lots of things I was game for that you never said.” (J.J.)

Joy and pain

În fața mea se află un schelet incomplet. Alb, din plastic, privind într-un punct fix. Ceva din chipul lui de manechin mă amuză. E ca și cum m-ar privi o piatră. Nu sunt cuvinte nespuse, nu întrebări, nu frustrări. Sunt doar certitudini și liniște. Ești un schelet îmbrăcat în zâmbet.

În spatele scheletului sunt vreo cinci cactuși. Și ei, oase de plante. Ceva în trupurile lor rotunde mă ispitește. E ca și cum mi-e sete de apa ascunsă acolo. Nu sunt frunze care să cadă, nu umbră, nu aer. Sunt doar îndârjire și forță. Ești un cactus îmbrăcat în ace.

Afară, cerul nu mai este cer. E doar o întindere gri, murdară. Ceva din ceața de sus mă vindecă. E ca și cum aș adormi. Nu sunt râsete zgomotoase, nu fugă nebună, nu aclamații. Sunt doar ritmuri calme și vise. Ești o noapte ascunsă în dimineți reci.

War

Sunt intr-un fel de loc molcom. Miroase a lemn si a caramizi vechi. In mine, o busola invizibila isi misca acul rosu constant. Adulmec nordul. Un glob mare cu un fes de zapada ascunde ramuri de brad sfasiate.

Vezi, nu uita lamaia taiata pe masa, nu uita cana de cafea bauta pe jumatate, nu uita bricheta in vreun colt si mai ales nu gandul ala pe care il tot maturi in spatele vreunui cliseu de moment.

Numar ore degeaba. Anticipez gheturi cu ciorapi de lana si imi torn ceai intr-o cana rosie. Mut drumuri inspre toate punctele cardinale. Zarurile nu-mi aduc resurse. Doar nostalgii.

Azi se poate. Azi iese din timp si se considera neutra. Azi, atat cat a mai ramas din ea, uiti.

Play

A trecut decembrie. Deodată, ca o zi de vară târzie. Ca surâsul tău malițios. Un decembrie cald, moale, sudic. Nimic nu s-a întâmplat: tăceri apăsătoare, săruturi, un revolver greu, pisici mari și tărcate vorbind, nurofen, mulți ani, prea mulți ani, o pereche de sneakersi negri, culori acrilice, ploaia…Ploaia!

Lumea are nevoie de super-eroi de sezon. De idei pentru care sa ridice pumnul, de metafore în care să se ascundă. Eu încă vreau un arc.

Între lumină și întuneric, nu totul este gri. Azi se petrece, se râde, se bea, se joacă. Așa face lumea. În camera ei personalizată cu figurine, în patul ei moale, lumea doarme cu mii de gânduri în așteptare. Gândul meu e un arc fără săgeți.

Pune-ți căștile pe urechi și o haină mai groasă pe tine. Și trage o gură de aer. … și nu călca pe săgeți.

My sweet beast

Sunt dimineți cu miros de caramel și cafea. Sunt seri cu lapte cald și pâine prăjită. Între ele, cauți piesele rătăcite, șuruburi, piulițe, chei fixe. Între timp dansezi un vals imaginar printre stropi de ploaie, gropi noroioase, pene smulse din aripi de înger și gânduri încâlcite.

Oamenii de la tine, zise micul prinţ, cultivă cinci mii de trandafiri în aceeaşi grădină… şi nu găsesc ceea ce caută…
– Nu găsesc, am răspuns…
– Şi totusi ceea ce caută ar putea fi găsit într-un singur trandafir sau într-un pic de apă…
Şi micul prinţ adaugă:
– Dar ochii sunt orbi. Trebuie să cauţi cu sufletul.” (Micul Prinț)

Nu toate diminețile miros la fel. Deși, în lăcomia ta, ai vrea sa adulmeci aceeași piele trandafirie, același glas moale, aceeași privire adâncă, mereu și mereu și mereu. Nu ți-e teama ca va fi o zi în care toate astea se vor risipi, ci ți-e teama că nu știi când… Și totuși! Ar trebui să închizi ochii și să cauți cu sufletul, așa cum spunea Micul Prinț. Atunci vei auzi în tine, ca o picătură căzând, toate astea, iar și iar și iar.

Există undeva, pe un pământ, un om cu nimic mai diferit decât alte milioane de oameni…deși glasul lui se aude doar cu sufletul. Dacă privești, într-o noapte senină stelele, îl vei auzi râzand.

 

And the devil moon it clings to us

Ce sunt pauzele pe care le dorim? Respirări, automatisme, uitări? Alunecăm în rutină fără procese de conștiință. Tu verifici ora ca și cum te-ar aștepta cineva la o întâlnire urgentă, ca și cum masa ar fi pusă, iar invitații la cină s-ar privi stânjeniți. De fapt nimic nu se întâmplă nicăieri. Nimic nu te privește personal. Oamenii își plimbă cățeii nestingheriți, la o scară de bloc se mișcă un chip după o perdea, o ușă se închide la un etaj, poeții își scriu versurile pe tastaturi îngălbenite, un el și o ea se despart în ploaie, cineva se sinucide…pentru o cauză. Tu nu ești în toate astea, nicăieri. Tu nu exiști.

Cineva te visează, grotesc, erotic. Un ochi verde și un surâs. O scenă de American Horror Story. Cineva te respiră, te uită. Tu exiști acolo cu totul. Dar nu înțelegi și nici nu este nevoie. În pauza ta, ceasul tău măsoară direct zile. Ștergi cu o radieră invitații la cina imaginară și pleci. Acolo unde nu ești, râzi, mângâi un umăr, spui o glumă. Unde te afli, taci, în picioare, pe un câmp de război părăsit. Acolo e un fel de fumusețe doar a ta. Pe care nimeni nu o vede.

All that

Când adormi, ai nisip sub pleoape. Te întrebi cât anume înțelegi și cât bănuiești. Mici satisfacții te anesteziază pe moment. Palmele tale roșii pe coarnele bicicletei, soare între frunze galbene, o vânătaie la gleznă, miros de ciocolată cu lapte, covor moale. Cât de departe pleci? Mii de kilometri sunt infinit mai aproape decât o cameră alăturată. Spațiul relativ curge în ritm de saxofon. Nu te mai doare nimic în zâmbet… doar în nisipul de sub pleoape.

Am întrebări fără raspuns și chemări fără premeditare. Privesc siluete în noapte, umbre de pictură impresionistă. Oamenii nu sunt cu totul. Sunt ceasuri scumpe la mâini îngrijite, tocuri subțiri, elegante, cămăși cu miros de parfum scump, pahare de vin pe jumătate pline. Și apoi sunt brățări de piele cu povești, fotolii-tron, clape de pian și vocea ta calmă.

Când pleci, nu aștepta să-ți auzi numele. Nici măcar șoptit. Doar pleacă.

Arici

Aricii se nasc fără țepi. Apar așa tocmai pentru a nu-și răni mama. Dar ei nu știu asta, nici mama lor nu știe. Intenția nu există, dar consecința, da. Cum să ne retragem țepii? Cum să îi lăsăm să ne crească prin carne?… fără să murim…

În fiecare secundă, în jurul nostru, cineva își trăiește o tragedie. Personală, mică și toxică, sufocantă. Cineva mai moare încă o dată, cineva ar vrea să strige, să lovească, să renunțe la tot. Cineva moare în fiecare secundă, undeva, lângă noi. Că ne pasă prea mult sau deloc, intenția există, iar consecința e uneori absurda.

Poate că ar trebui să citim câteodată despre tactici de război. Să căutăm pacea în cel mai aspru loc. Poate că am căutat greșit până acum. Intenția s-a risipit printre cuvinte.

De cât timp este nevoie? De tot și de încă o data. De o clipire în care citești totul. Fără intenție, fără voință, fără putere. De un război cu tine însuți din care ieși cu buzele arse și cu țepi crescuți prin carne.