Tag Archive | viata

Maraton

Uneori cel mai ușor mod de a fugi e să râdem. Metaforicul creion ascuțit cu care ne desenăm caricaturile este doar o țeavă de tun de circ…știi, una din aia care ne aruncă în cupolă. Și nu este nicio aluzie la vreo revistă parisiană. E doar zâmbetul amar al clovnului care ni s-a cicatrizat pe chip. Și cu cât râdem mai zgomotos cu atât ne îndepărtăm mai mult.

Câte sacrificii ești dispus să faci? Cred că de la un timp jertfele astea se estompează și ajung să pară doar mici pietre care ți s-au prins în talpa pantofului. Poate că la un moment dat o sa scuturi pantoful și o să uiți că te-a incomodat ceva. Numai că atunci o să fi ajuns atât de departe încât nu va mai fi nevoie să râzi. Trist este că nici măcar asta nu-ți va rămâne, căci fotografiile la care o să te uiți nu-ți pot răspunde la zâmbete. Iar pantofii tăi vor fi prea tociți să mai poată prinde pietricele în talpa lor.

Câteodată nici tăcerea nu te mai oprește. Nu persoanele care trec te rănesc, ci urmele lăsate în tine de ele. Doar că lumea noastră e ce vrem noi să fie, chiar dacă nu ne place. Iar când ceva interferează cu ea, când ni se opune sau ne mută vreun obiect din locul unde l-am așezat noi,  asta ne rănește. Dar alungăm repede intrusul și revenim la starea inițială. Suntem ori prea statici, ori prea dinamici, dar ne păstrăm aceeași lipsă: liniștea.

Poate că tăcerile și râsul, tristețile și exaltările noastre, ne zidesc un hol cu două uși. Și tot ce ne rămâne e să o deschidem pe cea potrivită…

Anunțuri

Lectia despre cub

Image

Mie nu-mi place Proust. Dar uneori cate o pseudo-madlena mai reconciliaza relatia asta incordata dintre mine si el.

Ma simt parte a unei piese de teatru  postmodern in care masca mea tragica se destrama inconjurata de chipuri nemascate, grotesti si triste. Atunci inteleg ca sub masca asta e doar un zambet mare si sincer. Nimic din ce am jucat pana acum nu sterge zambetul asta. Si oricat de mare ar fi ranjetul care ma inconjoara, oricat de cinica grimasa care ma atinge, ma ridic si pasesc pe o spirala doar a mea, pe o cale lactee personala.

Cine nu se impiedica pe scari? Cine nu ameteste privind in interior? Cine minte si cine urca ultima treapta cu genunchii juliti? Niciuna din trepte nu ma face sa spun: asta e ultima!

Te uiti in ochii mei si stii ca ma cunosti. Sau te intrebi cine sunt. Nu conteaza din care categorie faci parte. Poate ti-am spus cuvinte mari, poate te-am plictisit, poate te-ai speriat de ce ai vazut in spatele mastii, poate ti-a fost mila, poate a fost groaza sau intelegere ce-ai simtit. Poate ai stiut sa ma sustii cand am cazut sau poate m-ai impins pe scari cu zambetul pe buze. Poate crezi ca esti singurul care ma intelege si imi anticipeaza viata sau poate ca doar nici nu-ti pasa. Poate te atrage rautatea mea, poate naivitatea, poate credinta ca inca pastrez puritate pe undeva prin inima. Poate ca te dezgust sau poate stii ca ma vei iubi toata viata. Poate te-ai umilit cerandu-mi o privire sau poate ai trecut pe langa mine trecand un alt nume pe o lista uitata intr-un colt de birou. Poate ti-am schimbat viata sau poate nu am reusit sa-ti misc un fir de par.

Tu, omul pe care l-am privit o data in viata, tu, orice om care mi-ai cunoscut numele, tu, fiecare om din viata mea, vei fi doar FIECARE OM din viata mea. Si peste toate eu voi fi mereu alta si aceeasi. Caci sunt toate de mai sus si chiar mai mult din cate am zis. Sunt asa cum voi fi in fiecare clipa care va veni. Si oricat de mult ma vei cunoaste voi fi mereu cu o clipa mai mult decat stii deja doar pentru ca eu sunt eu.

Si tot ce ramane e doar asta:

Umor sec sau ironia sortii

Ma intorceam azi de la posta si eram nerabdatoare sa deschid coletul. Eram cu Antonia care motaia in tricicleta sa cu vacuta roz. Cine-a mai pomenit vaca roz?! Mov, da. Insa roz? Si cu galben pe deasupra?! … dar asta e alta poveste. In fine,  ies din posta, soare, cald, ma indrept spre o alee umbrita. La colt, o tiganca impreuna cu doi copii, pe jos, cersind. Imi zic in gand: „sa nu ma opresc aici, langa ei… nu vreau sa-mi ceara nimic si chiar n-am chef sa se holbeze la mine cum deschid cutia.” Merg inca vreo 10 metri, opresc si o dau jos pe puiuta din cuta-vacuta (asa se numeste tricicleta, mai nou). Numai bine incep sa trag cu verva de banda adeziva, timp in care Antonia mea se indrepta razand spre tigani. Eu, cum ziceam si alte dati nu sunt rasista de loc, dar nu aveam chef sa incep sa fiu  sa inceapa vreo milogeala si o tot strigam sa vina inapoi.

Numai bine, pana am descoperit comoara din cutia de carton, bebe ajunsese deja la cersetori. Si deodada vad cum se pune viata pe glume. Cersetoarea se uita frumos la Antonia mea (care tocmai astazi era imbracata ca o mica printesa… ca de obicei prefer sa o costumez mai sport cand iesim in cartier) si ii ofera o pruna, pe care fetita o ia cu mare bucurie si ii mai face si la revedere cu mana.

Hmmm…socoteala de acasa nu se potriveste deloc cu cea din targ.