Scrie

Avem încheieturile mâinilor prinse cu funii de mătase. Realitatea ne trage zâmbind spre stânga. Telefoane de dat, de primit, pâine de cumpărat, câte un plic ce închide o factură și altele, multe altele care se prind cu ghearele lor invizibile de funia asta fină.

Apoi gândurile. Ochii deschiși la 3 dimineața, când ne trezim pentru o gură de apă. Fotografii alb-negru, versuri de piese faine, căutări în afară și înăuntru. Toate prinse cu ghearele lor de funia mâinii drepte.

Câteodată ceața se lasă peste obiecte și sunete. Alteori ceața acoperă muzica și citatele de la miezul nopții. Dansăm dureros într-un fel de sfert de horă înghețată între stânga și dreapta.

Apoi se întâmplă să ne suprapunem mișcările, să ne deschidem ochii unul în fața celuilalt, ca într-o oglindă. Lumi inverse, identice. Un Narcis care se privește pe sine însuși, pierdut, căzând spre nicăieri în sine însuși, ca o Alice în vizuina iepurelui. Nu știu cât de departe se aude strigătul. Dacă ecoul îl întoarce mascându-l în râs. Sau din ce parte îl acoperă tăcerea.

Chipuri urâte suprapuse peste chipuri angelice. Unele peste altele, amestecate, străvezii, înșelătoare. Iar întrebarea Sfinxului, amuțind toate zgomotele și cântecele de dragoste: Cine ești? Care chip este cel real?

Am visat doi morți, pe fundul unei mări clare. Unul, parcă adormit, într-o liniște din care doar ochii spuneau adevărul. Celălalt contorsionat, în mișcări chinuite, hidos. Iar toată realitatea de deasupra ignorându-i veselă. Apa sărată a mării nu îi acoperă, nu îi ascunde și totuși nimeni nu îi observă.

Am ieșit din apă spre înapoi. Iar totul era din nou de o frumusețe nefirească. Poate că nu contează cine ești. Ci doar ce nu poți alege.