Cri, cri, cri, toamna, gri…

Pauza de o luna, justificata, a fost in van. Dupa atatia ani am inteles ca nu pricep cliseele in ce priveste esecul. La mine nu merge: „important e ca ai incercat!” si altele de astea. Oricum, prea mult efort, intr-un septembrie pretentios, singur si sufocant. De cate ori nu-mi place un lucru imi spun ca sunt singura care poate sa decida pentru ea, ca sunt libera sa aleg. Si totusi ma opresc undeva pe drum. Secvente de emisiuni TV imi soptesc lucruri crude. M-am saturat de inceputuri si de amanari. Cel mai dureros e ca nimeni nu-mi poate da un raspuns pe care sa nu-l stiu deja.

Ar trebui sa reiau drumurile la care am renuntat, sa ies sa iau aer si sa sun diversi oameni. Cheful de o baie in mare inca nu s-a stins. Incep sezoanele de seriale dragi, dosarele asteapta sa fie umplute cu hartii, copiii privesc direct in suflet, mi-am intors o panza cu fata la perete si mi-o tot imaginez umpluta de culoare, am pus pauza la gatit mult si dulce, cumpar cadouri cu doua luni inainte de termen, invat sa cresc un peste albastru pe nume Blop-Blop si ma cert cu pisica. Ce-mi doresc? Un aparat foto bun, un laptop nou, un telefon ok, timp de citit carti, bere nefiltrata, suc de portocale, un film la cinema, un proiect care sa ma pasioneze.

Am nevoie de prieteni.