Silence
”Rațiunea poate învinge sentimentul numai devenind ea însăși sentiment.” (Baruch Spinoza) Iar în jurul aceste fraze am nevoie de tăcere. De fapt am căutat-o în diverse forme, am găsit-o și am pierdut-o iar. L-am descoperit târziu pe Spinoza și încă abia mi se dezvăluie. Este o liniște în jurul lui în care intru ca în apa mării. Apoi sunt multe alte întâmplări despre care nu scriu. Din martie în iulie sunt atâtea luni și tot atâtea stări. Am nevoie de lucruri care nu sunt sau nu-mi sunt necesare și pe celelalte abia le văd.
Azi sunt bine. Am chef de muzică faină, de nisip cald și umed, de miros sărat de alge, de ferigi și cărări abrupte de munte, de stânci pe care îmi echilibrez sufletul, de străzi pietruite și nori de ploaie. De privirea aia. Yin and yang. Adevărurile au cauze. Ele sunt doar niște efecte și noi le vrem absolute într-o lume relativă.
Azi e o zi tăcută. Doar alb-negru, ca un tablou de Rembrandt.
Close enough
Tăceri lungi și câțiva nori gri. Un fel de liniște ca de mormânt, ca de stat pe o piatră și vorbind cu altele. Întrebări mute și răspunsuri absente. Un zbor lin deasupra unui cuib de cuci. Am chef de filme vechi, văzute, de piese ascultate și ieșite din modă, de căni de ceai pe jumătate reci, de senzația că îmi răspunzi atunci când te strig. Am chef de ploaie și de cuvinte spuse cu ochii.
Totul este atât de aproape, aproape palpabil. Ca și cum ai atinge fericirea pe coadă. Ca și cum ar fâlfâi pe lângă tine un vis, planând. Cum ai simți mirosul fricii altora. Și totuși, în toate zgomotele astea, tăcere. Este tăcerea unui mesaj scris și șters, unei fotografii ascunse și apoi uitate, unor obiecte aruncate într-un colț întunecat. Tăcerea unei căutări până la jumătate, a unui drog dulce.
Cât de aproape poți ajunge? Citesc textul ăsta și el se mișcă, devine o ființă isterică și paranoică. E calm, moale, privind într-o parte. Apoi se zburlește. Frustrat și dureros. Îi vine să țipe, să zguduie și să ceară satisfacție. E un om cu o mie de întrebări. Și poate doar una importantă. Un om care se așază pe o piatră, lângă tine și așteaptă.
De aici, de jos, doar liniștea se aude.
What if…
Cred că cel mai frumos labirint în care am intrat era unul din arbuști înalți, verzi. Era creat pentru amuzament și fiind total inofensiv, nu puteam decât să intru în joc și să caut centrul. Poate ca a fost singurul labirint plăcut. Restul sunt așa cum le știi: întunecate, dure, adânci. O dată ce ai deschis o poartă , nu-ți rămâne decât să cauți Minotaurul.
Acum e liniște, mult prea liniște. Iar strigătele se pierd în abis. Chiar dacă există un drum, el doar ajunge la ceea ce cauți. Cel care trebuie să-l aleagă ești tu. Căci drumul singur nu valorează nimic fără ființa care îl parcurge. Spațiul înghețat în timp păstrează doar fericiri moarte. Măști vesele, secvențe de râs reluate la infinit, o mângâiere fără început și fără sfârșit și mai ales cuvinte… cuvinte-ecou, fără corp, fără energia care te arde sau te îngheață.
Eu sunt în centru. Poate că sunt cel mai departe de ieșiri, de margini, de porți către libertate. Dar sunt acolo unde poți simți liniștea pe care o ascunde marea în adânc, acolo unde poți simți zborul deasupra unui vârf de munte, acolo unde adrenalina și calmul dansează împreună.
Caută-mă! Căci am fost mereu în același loc din tine.
It will be forever, won’t it?
Sunt zeci de filme și mii de piese. Sunt zeci de mii de vorbe într-un nor virtual, zeci de mii de suflete și doar câteva bătăi de inimă de un anumit fel. De la început, aceleași.
Mi-am amintit de Peșterile Lascaux și de ființa aceea troglodită care-o fi luat un cărbune în mână și a desenat pereții cu el. Oare cui voia să-i arate cerbul? sau taurul? sau alte vietăți? Și de ce? Ce ne îndeamnă pe noi să închidem gura și să luăm cărbuni sau camere de filmat sau sunetele de pe portativ și să le facem să fie în lume? Mi-am amintit apoi, surâzand, de trubadurii francezi. Îmi par acum penibili și bombastici. Dar cât de serioși or fi fost sau cât curaj or fi avut?
Între timp s-au adunat zeci de filme cu bătăi de inimă, mii de piese, zeci de mii de vorbe care poate că sunt doar un ecou al primului troglodit cu un cărbune în mână. În rest, doar oameni unici, cu tăceri unice.
Iar numărăm invers. Repetăm același rit și așteptăm victorii. Uneori ele vin seci și prinse cu lanțuri de realitate. Alteori ele nu sunt decât secunde din noapte, care par vieți întregi, ca în Inception. Dar mai trece un an, încă unul, încă unul… Și unele cuvintele se destramă, abur rece în noapte. Altele încă râd ca pescărușii deasupra unor valuri. Altele apar pe pereți cu semnătura lui Banksy. Apoi cresc și cresc, ziduri bizare, suprarealiste, din cărămizi de gheață, de granit, de ceață, de sunete, clape de pian și corzi de bas, fotografii alb-negru, toate la un loc și multe altele deasupra.
Poate că va fi pentru mereu…va fi până departe-departe…până la păsări și la stele și la filme artistice, siropoase. Dar nu va conta cu adevărat. Căci între timp au crescut ape și câmpuri și dealuri și munți. O lume întreagă agitată, veselă, ignorantă. O planetă plină și mare, o coardă întinsă și două capete.
Bang! Bang! It will be until the fucking end.
If we ever…
Sunt cam amorțită. Zile cețoase în care am descoperit senzații clare. Mă opresc, îmi permit empatii, mă retrag, alunec în overthinking. Înot în toată mâzga asta noroioasă și prefer să tac. Uneori trăiesc mici victorii. Împotriva nimănui. Poate că este doar oboseală și atât. Oameni din diverse locuri umplu cuvintele până devin foarte grele, foarte pline, ca niște baloane întinse și lucioase. Alteori le curăță și le varsă tot sângele fierbinte. Rămân asemenea unor saci goi care așteaptă pe un raft.
Alegi să joci doar Shakespeare? În fond, aceiași spectatori vor râde și la Beckett, vor plânge și la Sartre. Ei sunt acolo să aplaude, să admire și să plece uitând. Poezia se citește doar pe scenă. După ce ai coborât scările, ea este doar viață și poate o țigară pe jumătate fumată. Și atunci te întorci on hard ground, tăcând. Pentru că păsările nu vorbesc, pentru că pe mijlocul mării nimeni nu aude strigătele nimănui, pentru că pe o stradă goală, doar răsăritul te așteaptă în depărtare.
Așa cum șarpele își înghite coada, cum în fiecare decembrie jucăm aceeași piesă, cum mai tăiem de pe liste dorințe îndeplinite, cum reproducem vag aceeași Groundhog Day, așa vom închide încă o dată alarma telefonului de dimineață și vom trece orbi spre ce ne va lega încă o dată de aceleași lucruri nespuse.
Sleepy monster
Îți deschizi somnoros ochii în noiembrie, mereu în toamnă, ca și cum ar exista doar octombrii și noiembrii pe lume. De mult timp, parcă doar asta există. Așteptări de frunze moarte, de vânt rece, de nori și ceață. Aproape ca devin enervante zilele însorite ( deși sunt bune pentru un grătar sau o plimbare pe munte… am ieșit brusc din literatură în cotidian. Suntem ceea ce suntem, hai să nu ne mințim! Dar să revin…). Cu cine vorbești în gând? Cu mine, cu tine, cu ea? Pe cine visezi? Doar octombrii cu vin în pahar. Detașări intenționate, vulgarități și orășenisme. Un altfel de tu, mai prozaic și mai dezgustător.
Ai schimbat culori nu doar pe haine. Lumea ta, esența, dorințele, tot-tot dezvăluie alte chinuri. Ai ales frumuseți și plăceri crude, de primăvară. Și acum ce va fi? Mergi pe același fir al oamenilor? Te obișnuiești, accepți, cauți lucruri, pui ceasul să sune dimineața? Sau treci dintr-un univers în altul cu gândul că fiecare dintre ele ar fi mai bun decât celălalt? Ce datorie îndeplinești? De ce sacrificiu fugi? Sau poate că nu cauți decât ce nu ai…
De data asta nu știu ce să-ți zic. Nu am soluții minune. Nici vorbe adânci, nici sensuri ascunse. Nu am nimic. Așa am rămas cu toate octombriile și noiembriile mele. Toate vorbele mari s-au adunat pe Pintrest. Aici, nu sunt decât eu.
Azi-noapte am visat Moartea. Mergeam cu ea într-o căruță săracă la care erau înhămați doi cai. Mi-a dat hățurile și mi-a zis să am grijă pe drumul de țară, îngust. Duceam Moartea undeva, dar nu știu unde. Și caii mergeau rapid, hurducăind căruța. Iar eu, cu hățurile în mână, mă gândeam la ce mă gândesc mereu…
La ochii monstrului adormit.
urobores 